LEGISLATIA CANONICÃ ORTODOXÃ PRIVIND "TAINELE" ETERODOCSILOR

LEGISLATIA  CANONICà ORTODOXà PRIVIND 
"TAINELE"  ETERODOCSILOR

Pãrintele Alexie Ksutasvili - Lenski

 I. INTRODUCERE

 Secolul XX va rãmîne în istoria crestinismului marcat prin aparitia miscãrii ecumenice si a unei noi ideologii care a devenit preocuparea si modul de gîndire a mai multor teologi din toate confesiunile crestine. Pentru foarte multi oameni, ecumenismul a însemnat o punte pentru apropierea credinciosilor din diferite confesiuni spre reconciliere si unitate. De aceea, secolul trecut a fost numit pe drept de multi teologi secolul eclesiologiei.

   Dar vointa de unitate cu orice pret, a dat nastere foarte adesea unui entuziasm usor si fãrã consistentã doctrinarã, care crede cã poate înmuia si modela realitãtile prin cãldura lui sentimentalã, iar alteori unui spirit diplomatic tranzactionist, numit în anii din urmã si conciliarist, care sustine cã poate concilia prin anumite convergente si compromisuri doctrinare, unele pozitii, realitãti si chiar erezii care au dus la aparitia numeroaselor comunitãti si denominatiuni crestine, despãrtite de Biserica cea Una si Apostolicã, toate însã, inclusiv denominatiunile crestine, revendicînd pentru ele calitatea eclesialã deplinã si egalã, ca membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor. Deci, fãrã nici o privire directã la adevãrul de credintã, la Taine, si la preotia sacramentalã axatã pe episcopatul de succesiune apostolicã. Si într-un caz si în celãlalt, avem de a face nu numai cu o anumitã elasticitate, ci chiar cu un relativism accentuat. Disocierea dintre un Hristos al istoriei si Hristos al credintei, a devenit manifestã pentru multe din comunitãtile si denominatiunile crestine, si este prezentã în gîndirea multor teologi pentru care diferentele în materie de credintã au mai mult determinare istoricã, sociologicã si etnico-culturalã, în general. De asemenea, si unitatea vizibilã a Bisericii, este astãzi pentru multi dintre ei o problemã determinatã în primul rînd sociologic si apoi teologic[1].

 Datoritã acestor fapte, ecumenismul contemporan a ajuns la o mare crizã, ceea ce a si provocat retragerea totalã sau partialã din activitatea CMB, a mai multor Biserici Ortodoxe locale[2]. Situatia actualã obligã pe teologii ortodocsi sã actualizeze în duhul Sfintilor Pãrinti, învãtãtura eclesiologicã a Bisericii primare celei nedespãrtite din primul mileniu. Eclesiologia fiind prin excelentã o temã dogmaticã, totusi noi asistãm la o preocupare din ce în ce mai activã în aceastã directie a specialistilor de Drept Canonic Bisericesc. 

   Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, reflectînd în mod concentrat, printre altele, si învãtãtura eclesiologicã a Sfintilor Pãrinti, rãmîn izvorul pretios de cercetare în domeniul mentionat.

   Una dintre temele principale ale eclesiologiei ortodoxe, reprezintã atitudinea pe care trebuie sã o aibã Biserica fatã de Tainele sãvîrsite afara granitelor ei canonice. Recunoasterea drept valide sau respingerea tainelor sãvîrsite de eterodocsi implicã o serie de consecinte doctrinare profunde care vor avea influentã asupra întregii vieti a Bisericii Ortodoxe.

   Dacã încercãm sã schitãm problemele principale în legãturã cu validitatea Tainelor sãvîrsite de cãtre eterodocsi, acestea ar fi:
1) Problema Bisericii însãsi, a Bisericii adevãrate care nu poate exista decît în calitatea de trupul mistic al lui Hristos, avînd prezent încontinuu pe Duhul Sfînt lucrãtor prin Taine în Biserica cea Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.
2) Problema succesiunii apostolice. Ce anume defineste succesiunea apostolicã si dacã putem socoti Tainele valide acolo unde nu o gãsim.
   Mai mult decît atît, pentru a putea delimita sau trasa granitele Bisericii, este necesar sã ne ghidãm si dupã criteriul succesiunii apostolice; unde o gãsim, acolo si este Biserica, unde nu o gãsim, nu este Biserica.
3) Problema intercomuniunii in sacris a credinciosilor care apartin diverselor confesiuni crestine. Intercomuniunea cerutã atît de imperios de toate ramurile protestantismului, neoprotestantismului, practicatã de cãtre romano-catolici la asa zise ospete euharistice[3] ba chiar si promovatã de unii teologi ortodocsi[4].
4) Problema eventualei uniri a Bisericii ortodoxe cu alte confesiuni crestine, problemã atît de actualã oricînd, este si ea printre acelea a cãror solutionare justã depinde în primul rînd de existenta Tainelor lucrãtoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe.
5) Problema unui viitor Sinod Ecumenic, în sensul cã membrii unui astfel de Sinod nu pot fi în primul rînd, decît episcopii cu succesiune apostolicã; dar existã oare episcopi cu succesiune apostolicã si în afara Bisericii Ortodoxe?
La toate aceste întrebãri si la multe altele nu este cu putintã a da rãspunsul, fãrã sã ne clarificãm care sunt conditiile pentru ca un ritual sãvîrsit într-o comunitate eclesialã sau alta, sã aibã calitatea de Tainã, prin care sã lucreze harul Sfîntului Duh[5].

   Studiind bibliografia de specialitate, este usor de observat faptul cã tema pe care ne-am propus sã o abordãm în lucrarea aceasta, a fost studiatã de mai multi teologi romîni si strãini, în mod special de cãtre dogmatisti, dar în acelasi timp se observã  marea lipsã a analizei existentei Tainelor în afara Bisericii din punct de vedere al Dreptului Canonic Bisericesc. Acest lucru nu este de mirat, întrucît, încã de la sfîrsitul secolului XIX; celebrul canonist dr.Nicodim Milas, fost episcop al Zarei în Dalmatia, în prefata scrisã la editia primã a lucrãrii sale Colectiunea Canoanelor Sfintilor Apostoli ale Sinoadelor Ecumenice si particulare precum si ale Sfintilor Pãrinti care au fost primite de Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã, spunea cã pe vremea sa, la sîrbi, canoanele Bisericii Ortodoxe erau aproape necunoscute.

   Traducãtorul în limba romînã al operei lui Nicodim Milas, dr.Nicolae Popovici, în anul 1930 recunostea cã: si noi, romînii, suntem încã destul de departe de o stare idealã în aceastã privintã (...). Lucrãrile apãrute în limba romînã în acest domeniu, atît cele mai vechi, cît si cele mai nouã, sunt si rare si nu corespund deplin nici cerintelor stiintei teologice de astãzi, nici scopului practic[6].

   În perioada de grea încercare, cînd în marea majoritate a tãrilor ortodoxe s-a instalat regimul comunist ateu, studiul teologic a fost pus sub aspra supraveghere din partea oficialitãtilor statale de atunci. Studiul Dreptului Canonic Bisericesc a fost unul dintre alte materii care au avut cel mai mult de suferit, canonistilor nedîndu-li-se posibilitatea de a desfãsura în mod liber activitatea stiintificã în acest domeniu. Aceastã atitudine a regimului comunist ateu era bine justificat prin faptul ca, oamenii cunoscînd bine sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, cunoscînd învãtãtura Sfintilor Pãrinti, altfel ar fi privit relatiile între Bisericã si Stat cît si viata bisericeascã însãsi.

   În acelasi timp, aparitia în lumea crestinã a miscãrii ecumenice si angajarea Bisericilor Ortodoxe locale din ce în ce mai activ în activitatea acestei miscãri, a atras alte noi atitudini din partea  mai multor teologi ortodocsi, fatã de dreptul canonic bisericesc. Pentru ajungerea la unitatea deplinã între toate confesiunile crestine pe baza minimului dogmatic[7] sau, cu alte cuvinte, pe baza compromisului dogmatic, unul dintre obstacolele principale a fost vãzut stînd tocmai în sfintele canoane întelese si practicate într-un anume fel de toti Sfintii Pãrinti.

   În contextul celor spuse pînã acum, nu este de mirat faptul cã unii dintre teologii ortodocsi, ori nu cunosc deloc  legislatia canonicã a bisericii, ori vãd sfintele canoane drept expresia fanatismului, rigorismului excesiv, fundamentalismului lipsit de duhul dragostei evanghelice[8].

   Vorbind despre importanta studiului Dreptului Canonic Bisericesc si în mod special privirea la Tainele eterodocsilor din punctul de vedere al legislatiei canonice rãsãritene, este de luat aminte si urmãtorul fapt: începînd din secolul XIX si pînã în zilele noastre, în teologia ortodoxã se observã o anumitã influentã a scolasticismului occidental si a modului de gîndire strãine duhului Sfintilor Pãrinti, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice si canonice. Aflîndu-ne într-o asemenea situatie, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele teologiei din primul mileniu al crestinãtãtii, întoarcerea la Sfintii Pãrinti a cãror învãtãturã, în mod cît se poate de concentrat, este formulatã în sfintele canoane ale Bisericii. Asa darã, canoanele, care alcãtuiesc colectiunea generalã, fãrã deosebire, au obligativitate universalã pentru toti membrii Bisericii. (...) Izvorul fundamental si primar, pe care se bazeazã si din care derivã toate, este Sfînta Scripturã si Traditia[9]  - spunea în anul 1884 dr.Nicodim Milas.

   Gîndind la toate cele spuse pînã acum, în lucrarea de fatã, ne-am propus sã prezentãm învãtãtura Sfintilor Pãrinti exprimatã în sfintele canoane, pentru a da un rãspuns la întrebarea: care a fost învãtãtura Bisericii Ortodoxe din primul mileniu si din totdeauna în privinta Tainelor sãvîrsite în comunitãti eclesiale eterodoxe. Acest rãspuns conditioneazã atitudinea noastrã personalã fatã de învãtãtura Bisericii si implicit mîntuirea personalã garantatã de fidelitatea  fatã de Adevãrul revelat. Biserica, avînd menirea corãbiei care duce la limanul vesniciei sufletele crestinilor, nu poate avea aparenta cã trãieste cu ipoteze si cu probabilitãti, ci chiar în viata ei externã, are nevoie de norme sigure, ca bazã obiectivã a ordinei si disciplinei[10] - spunea la 1930 episcopul de Arad, dr. Grigorie Gh.Comsa.

II. TAINELE ETERODOCSILOR. O EVALUARE CANONICÃ ORTODOXÃ PRIVIND VALIDITATEA TAINELOR SÃVÎRSITE DE CÃTRE ETERODOCSI

Relativismul si superficialismul dogmatic apãrut în teologia ortodoxã datoritã influentei curentului scolastic occidental a fãcut pe unii dintre teologi ortodocsi sã afirme egalitatea tuturor confesiunilor crestine în general si validitatea Tainelor la eterodocsi în mod special. Aceastã pãrere cu totul strãinã spiritului Sfintilor Pãrinti ortodocsi  a îmbrãcat forma unei învãtãturi adesea numite Teoria ramificatiilor. Esenta acestei învãtãturi este cã toate confesiunile crestine existente în momentul actual sunt vãzute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos si care detin în mod egal harul sfintitor  si mîntuitor al Sfîntului Duh lucrãtor în Tainele  fiecãrei confesiuni.
Ca sã ne dãm seama de tot pericolul acestei învãtãturi, sã citãm cîteva citate ale unor teologi ortodocsi care în mod direct sau indirect promoveazã aceastã teorie.

Teologul grec I. Karmiris, desi afirmã cu putere necesitatea unitãtii dogmatice pentru unitatea Bisericii, totusi, din dorinta de a fi de acord cu toate pãrerile, se exprimã si în privinta aceasta în mod dubios: Acestea asa fiind, împãrtirea Bisericeascã existentã acum provine din cele din afarã si de jos, si nu din cele din lãuntru si de sus, provine de la oameni din nedesãvîrsirile si pãcatele lor, fiind mãrginitã si aproape disparentã în fata lui Dumnezeu, de la Care, dimpotrivã, provine unitatea interioarã, misticã, a Bisericii.Ca urmare, existã o unitate supranaturalã si  mai presus de Cuvînt a Bisericii, unitate a membrilor ei cu Hristos în Duhul Sfînt si întreolaltã. Toti crestinii suntem uniti în chip tainic si negrãit cu Hristos si întreolaltã  prin harul Tainelor, al Botezului si al Euharistiei (subl.n.)[11].

    Iar la notã acelasi teolog spune: De aceea, Patriarhia ecumenicã nu a ezitat sã adreseze vestitul mesaj din anul 1920, Cãtre Bisericile lui Hristos de pretutindeni, caracterizînd confesiunile crestine ca Biserici si accentuînd cã "se impune sã se învioreze si întãreascã înainte de toate, iubirea între Biserici, socotindu-se între ele nu strãine, ci ca înrudite în Hristos si concorporale si împreunã mostenitoare ale fãgãduintelor lui Dumnezeu, în Hristos".

    Tot la notã, Karmiris dã cu aprobare pãrerea în acest sens a mitropolitului rus Platon al Kievului. Platon zice: Dacã se comparã Biserica universalã cu un templu urias, împãrtit în mai multe paraclise, în partea de jos acestea sunt despãrtirile între ele prin pereti, fãrã ca aceste despãrtiri sã ajungã pînã la acoperis. În partea de jos confesiunile sunt despãrtite între ele, în cea de sus, dimpotrivã, sunt într-o comuniune spiritualã între ele  si toate au în acelasi mod intrarea în cer, la acoperisul acestui templu mistic.

    ÎPS Antonie Plãmãdealã în prefata scrisã la  Mistica si Ascetica Ortodoxã  de  Ioan Gh. Savin spune: Pe culmile spiritualitãtii, pe culmile desãvîrsirii crestine, marile personalitãti duhovnicesti  se întîlnesc. "Confesiunile" - catolici, ortodocsi, vechi orientali, vechi catolici - rãmîn undeva sub norii deasupra cãrora se înaltã sfintii, a cãror rîvnã se dirijeazã mai mult spre desãvîrsirea moralã si spre întîlnirea cu Dumnezeu prin ascezã si prin rugãciune, situîndu-se în dreapta credintã prin miracolul urcãrii deasupra disputelor[12].

    ÎPS Serafim Joantã   în privinta temei respective se exprimã în felul urmãtor: Sfîntul este omul universal, omul total, care nu mai este separat de nimeni si  de nimic. În el, toate frontierele, chiar si cele confesionale, sunt depãsite[13].

    Preot prof. I. Mihãlcescu spune: Botezul este deasupra diferentelor confesionale: cel botezat în numele Sfintei Treimi, poate sã apartinã indiferent oricãrei confesiuni. El e poarta prin care se pãtrunde în crestinismul  întreg si nu în vre-o confesiune oarecare. De aceea, Biserica noastrã învatã  cã nu e mîntuire afarã de Botez (extra baptismul nulla salus), în timp ce Biserica Romano-Catolicã zice extra ecclesiam nulla salus[14].

Tot pericolul acestei teorii constã în faptul cã ea merge pînã la renegarea întregii eclesiologii ortodoxe care afirmã cu tãrie conditionarea validitãtii Tainelor de adevãrul de credintã si comuniunea euharisticã cu unicul Trup Mistic al lui Hristos care este Bisericã. Nu putem face abstractie de aceastã legãturã întrucît: numai unde este Biserica este Euharistia si numai unde este Euharistia este Biserica - spunea Pãrintele Dumitru Stãniloae [15].

 În acelasi timp Pãrintele Profesor D. Stãniloae sublinia faptul cã: Dacã credinta dogmaticã a Bisericii si unitatea ei sunt expresia trãirii prezentei deplin mîntuitoare a lui Hristos în ea, aceste dogme nu pot fi fãcute obiect de tranzactie, cum ar putea fi o credintã socotitã simplã interpretare a lui Hristos aflat la distantã [16].

    Întrucît dogmele sunt expresia experientei puterii mîntuitoare integrale a lui Hristos prezent în deplinãtatea  lucrãrii lui în Bisericã, unitatea Bisericii constã si în unitatea ei în Taine si în investirea ei cu o ierarhie unitarã sãvîrsitoare a tuturor Tainelor, fãrã diferentieri, si propovãduitoare a aceleiasi credinte dogmatice. Propriu-zis de abia prin Tainele sãvîrsite în mod  unitar de membrii celor trei trepte ale preotiei, Hristos cel prezent în Bisericã e o realitate exprimatã în lucrarea Lui, în mod unitar si deplin.  Tainele sunt credinta dogmaticã aplicatã si în acelasi timp ele sustin credinta dogmaticã. Credinta dogmaticã deplinã si totalitatea Tainelor formeazã un tot (subl.n.) [17].

    Sfintele Canoane învatã: Poruncim sã se cateriseascã episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharisticã) ereticilor. Cãci ce fel de împãrtãsire (întelegere) are Hristos cu Veliar ? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?(II Cor.6,15) - can.46 Apostolic [18].
Episcopul sau presbiterul dacã ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevãrat  sau dacã nu ar boteza pe cel spurcat de cãtre eretici (cei fãrã  credintã adevãratã), sã se cateriseascã, ca unul care ia în rîs crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii  adevãrati de preotii mincinosi - can.47 Apostolic [19].
 Dacã vreun episcop, sau presbiter sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, sã se cateriseascã si el si cel ce la hirotonit, afarã de cazul cã ar dovedi cã are hirotonia (întîia ) de la eretici. Cãci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca acestia, nu este cu putintã sã fie nici credinciosi, nici clerici - can.68 Apostolic [20].

    Admitînd valabilitatea Tainelor din afara  Bisericii se extind mult si chiar se desfiinteazã  frontierele Bisericii celei adevãrate, vãzute, una. Protestantii în mod firesc vor trage concluzia în sprijinul învãtãturii lor despre Biserica nevãzutã, ca singura cea adevãratã. Ideea aceasta ereticã în esentã este afirmatã si într-o revistã teologicã romaneascã, în articolul "Unitatea Bisericii în perspectivã ecumenicã" (Ortodoxia, nr. 3, 1973), unde se spune cã  unitatea Bisericii nu s-a spart, pentru cã împãrtirea si despãrtirea crestinilor se referã numai la întelegerea si interpretarea  Bisericii si a continutului credintei -  Isidor Todoran [21]. Dar atunci se pune întrebarea: care este credinta cea adevãratã? Nu este  cunoscutã de nici o confesiune? Si interpretãrile acestea sunt toate de valoare egalã? Nu intrãm prin aceasta într-un relativism fãrã iesire?
    Autorul citatului de mai dus uitã cã: O recunoastere teoreticã de cãtre  Biserica Ortodoxã  a Tainelor sãvîrsite în afarã de ea, ar echivala pentru dînsa, cu o renegare a propriei sale constiinte de infaibilitate, ca singura pãstrãtoare neîntreruptã  a adevãrului revelat si a harului, precum  si cu o contrazicere a normelor Bisericii Vechi, pe care  ea a continuat-o fidel [22].

    În acelasi timp recunoasterea  Tainelor din afara  Bisericii în ele însele ar duce în mod inevitabil, la recunoasterea reciprocã a confesiunilor si comunitãtilor ecleziale si deci la acea communio in sacris. Dar aceasta iarãsi înseamnã  relativism si confuzie doctrinarã eclezialã  oficialã, justificate exclusiv sociologic.

    Sfintele canoane spun: Nici un crestin nu se cuvine sã pãrãseascã pe martirii lui Hristos si sã se ducã la pseudomartiri adicã la ai ereticilor, sau la cei mai înainte au fost eretici; cãci acestia sunt strãini de Dumnezeu. Deci cei ce vor duce la dînsii sã fie anatema - can.34 Laodiceea [23].
    Nu se cuvine a primi binecuvîntãrile ereticilor ( pîine, aghiasmã ), care mai mult  sunt absurditãti decît binecuvîntãri - can.32 Laodiceea [24].
    Episcopul, presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreunã cu ereticii, sã se afuriseascã, iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, sã se cateriseascã - can.45Apostolic [25].

    Un teolog rus P. Svetlov sustine si el teoria cã toate crezurile, si mãrturisirile de credintã cu care se definesc  diferitele confesiuni crestine în esentialul lor, sunt la fel. Diferentele dogmatice ar fi exagerate si lipsite de importantã , si toate comunitãtile ecleziale eterodoxe ar trebui sã fie vãzute ca biserici adevãrate ale lui Hristos egale cu Biserica Ortodoxã în har si sfintenie. Tainele sãvîrsite la eterodocsi, din punct de vedere al lui  P. Svetlov, sunt  valide întru totul si împãrtãsesc oamenilor acelasi har sfintilor si mîntuitor precum si cele sãvîrsite în Biserica Ortodoxã [26].

    Chiar si presupunînd teoretic cã toti eterodocsii mãrturisesc acelasi adevãr de credintã ca si Biserica Ortodoxã, acest fapt oricum n-ar face din grupãrile eretice mãdularele Trupului Mistic a lui Hristos. Adevãrul fundamental al crestinismului despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea si învierea Lui, într-adevãr, îl mãrturisesc toti, dar acesta încã nu înseamnã nimic. Pentru cã, precum spune Sfîntul Apostol Iacob, chiar si demonii cred, si credinta sa au mãrturisit-o la fel ca si Sfîntul Apostol Petru (Matei 16, 16:8,29) dar oare ei sunt în Biserica lui Hristos?

    Sfîntul Ciprian al Cartaginei la începutul secolului III s-a luptat cu schismaticii Novat  si Novatian în  rãtãcirea cãrora nu exista nici  o dezbinare din punct de vedere dogmatic, dar totusi Sfîntul Ciprian spune cã ei sunt afarã de Bisericã, nu mai sunt crestini si nu mai sunt cu Hristos. Iatã, de exemplu, ce scrie Sfîntul Ciprian într-o Scrisoare adresatã lui  Antonian despre Novatian: Tu ai dorit, prea iubite frate, ca eu sã-ti scriu si despre Novatian, ce fel de erezie a introdus el. Sã stii  doar cã  întîi de toate nu trebuie  sã ne interesãm ce învatã el, atunci cînd el învatã afarã de Bisericã. Oricine ar fi el, el nu este crestin întrucît nu este în Biserica lui Hristos [27].

 Iar în Scrisoare cãtre Cornelie Sfîntul Ciprian spune urmãtoarele cuvinte: Cum poate sã fie cu Hristos acela care nu este cu Mireasa lui Hristos, nu se aflã în Biserica Lui.
 Si în fine în tratatul  Despre unitatea Bisericii  Sfîntul Ciprian spune celebrele cuvinte: Acela nu poate sã aibã pe Dumnezeu de Tatã, care n-are Bisericã de mamã.

 Sfîntul Ciprian refuzã  categoric tuturor care sunt afara Bisericii Ortodoxe, numele de crestin. De aceea Sf. Ciprian obligatoriu cerea ca novatienii  cînd se întorceau la Biserica-mamã, desi erau doar schismatici, sã fie primiti cu rebotezare. De fapt pentru Sf. Ciprian, botezul ereticilor si schismaticilor reîntorsi la Bisericã  nu era vãzut ca rebotezare ci tocmai ca primul si singurul botez. Noi - spunea Sf. Ciprian în Scrisoare cãtre Cvint - zicem cã pe cei care vin de acolo la noi nu îi rebotezãm, ci botezãm (non rebaptizari apud nos sed baptizari); pentru cã ei nu primesc nimic acolo unde nici nu este nimic. Botezul  în afara  Bisericii este doar murdara scãldare (sordida et protana tinctio) - spune Sfîntul Pãrinte în aceeasi scrisoare. Acolo nu se curãtã ci mai mult se intinã;  pãcatele nu se spalã ci mai mult se îngreuiazã. Acest fel de nastere nu dã fii lui Dumnezeu, ci diavolului -  Despre unitatea Bisericii.

    Biserica este înfãptuirea iubirii lui Hristos, si  orice despãrtire de Bisericã este atentat  împotriva acestei iubiri. Împotriva iubirii pãcãtuiesc la fel si ereticii si schismaticii. Aceasta este ideea principalã a tratatului Sfîntului Ciprian al Cartaginei  Despre unitatea Bisericii  care  se mai repetã si în alte scrisori si epistole ale acestui Sfînt Pãrinte. Nu poate sã fie al lui Hristos  acela care prin viclenie atenteazã iubirea lui Hristos: cel care n-are iubire, n-are nici pe Dumnezeu. Nu pot fi cu Dumnezeu aceia care n-au vrut sã fie în acord cu Biserica lui Dumnezeu - Despre unitatea Bisericii.

    Sfîntul Ioan Gurã de Aur scriind despre cei ce urmeazã ereticilor si schismaticilor, spune asa: Dacã acestia din urmã (ereticii n.n)  mãrturisesc dogme contrare a lor noastre, trebuie sã nu mai avem cu ei nici o comuniune; dar dacã ei cugetã la fel ca noi (schismaticii n.n) , atunci cu atît mai mult trebuie sã ne ferim de ei. De ce ? Pentru cã ei sunt în patima iubirii de stãpînire... De ce îmi spui - continuã Sfîntul Ioan Gurã de Aur - " Ei au aceeasi credintã, ei sunt la fel de ortodocsi ca si noi."  Dacã e asa, atunci de ce ei nu sunt cu noi? Este un Domn, o credintã, un botez. Dacã la ei este bine înseamnã cã la noi este rãu, dacã la noi este bine înseamnã cã la ei este rãu. Spune-mi:  oare este suficient cã ei îsi spun ortodocsi, atunci cînd la ei a dispãrut  harul hirotoniei? Ce folos pot sã aibã toate celelalte (taine n.n)  dacã nu s-a pãstrat cea din urmã? [28]

    Sinodul  local de la Cartagina tinut în timpul Sfîntului Ciprian în anul 256 a dat un singur canon dar care pe drept poate fi socotit ca o capodoperã  în ceea ce priveste formularea învãtãturii Bisericii Ortodoxe despre unitatea Bisericii si Tainele sãvîrsite în afarã de ea. Sfintii Pãrinti  întruniti la Cartagina spun: Iubitilor frati, fiind noi întruniti  în sfat, am citit scrisorile trimise de la voi, în privinta celor care cred cã sunt  Botezati de eretici, ori de schismatici, si vin la Catoliceasca Bisericã, care una este, în care ne botezãm si ne renastem. În privinta cãrora suntem încredintati cã si voi însivã  procedînd în acelasi chip pãstrati tãria canonului Bisericii Ecumenice însã fiindcã sunteti în comuniune cu noi, si voiti sã cercetati  aceasta din dragostea obsteascã,  nu vã punem înainte o socotintã nouã acum formulatã, ci pe cea  din vechime cercatã cu toatã acuratetea si sîrguinta de înaintasii nostri, si pãstratã de noi  (subl. n) , o împãrtãsim vouã, si adãugãm, hotãrînd si acum tot ceea ce cu tãrie si statornicie totdeauna tinem, cã nimeni nu se poate boteza afarã de Catoliceasca Bisericã; fiindcã botezul este  unul si se aflã numai îm Catoliceasca Bisericã. Cã scris este: Pe mine m-a pãrãsit , izvorul de apã vie, si si-au  sãpat  lor groape gãuroase, care nu pot tine apã." (Iier. 2,13 )  Si  iarãsi Sfînta Scripturã vestind înainte zice: " Depãrtati-vã de apã strãinã si sã nu beti din izvorul strãin."  (Pilde 5, 15-16). Si se cuvine ca mai întîi apa sã se curãteascã si sã se sfinteascã de preot, pentru ca  cu însusi botezul sã poatã sterge pãcatele omului celui care se boteazã. Si prin proorocul Ezechiil zice Domnul: " Si vã va stropi pe voi cu apã curatã si vã voi curãti pe voi, si voi da vouã inimã nouã, si duh vã voi da vouã. Deci nu poate curãti si sfinti apã cel ce însusi este necurat , si care nu este Duh Sfînt"(Ezechiil 36,25 ), iar, la Numere zice Domnul: " Si de toate, de care se va atinge cel necurat, necurate vor  fi." (Num, 19,22). Deci cel ce nu poate lepãda pãcatele sale proprii, fiind afarã de Bisericã, cum poate, botezînd, sã dea altuia iertare de pãcate? Cãci si însãsi întrebarea, care cum se pune la botez, este  dovadã adevãrului; cãci zicînd celui ce se cerceteazã: " Crezi cã primesti iertare de pãcate si viatã vesnicã?" nu zice altceva, decît cã aceasta se poate da în Catoliceasca Bisericã. Dar la eretici, unde nu este Bisericã, e cu neputintã a primi iertarea pãcatelor (subl. n). Si prin urmare apãrãtorii ereticilor sunt datori sau  sã schimbe întrebarea, sau sã apere adevãrul,  dacã nu cumva sã le atribuie si bisericã acelora, despre care sustin cã au botez (subl. n). Trebuie însã ca cel ce se boteazã sã se si ungã cu Sf. Mir , pentru ca, primind ungerea, sã se facã pãrtasii lui Hristos; deci ereticul, care nu are nici jertfelnic, nici bisericã, nu poate sfinti untdelemnul;  prin urmare nicidecum nu poate fi ungere la eretici (subl. n).  Cãci ne este lãmurit cã la aceia cu nici un chip nu se poate sfinti untdelemn spre lucrarea harului. Fiindcã suntem datori a sti si a nu ignora cã s-a scris: " Untdelemn al pãcãtosului sã ungã capul meu" (Ps:140), ceea ce chiar de demult a vestit Duhul Sfînt în psalmi. Ca nu cumva, abãtîndu-se vreunul, si rãtãcindu-se de la calea cea dreaptã, sã se ungã de eretici, dusmanii lui  Hristos. Cãci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat cel ce nu este preot, ci sacrileg si pãcãtos, deoarece Scriptura zice cã " Dumnezeu pe cei pãcãtosi nu ascultã, ci de este  cineva cinstitor de Dumnezeu si voia Lui o face, pe acela îl ascultã"  (Ioan, 9, 31); prin Sfînta Bisericã întelegem cã se dã iertare pãcatelor; dar cine poate sã dea ceea ce el însusi nu are? Sau cum poate sãvîrsi cele duhovnicesti cel ce leapãdã pe Duhul Sfînt? Pentru aceasta cel ce vine cãtre Bisericã este dator a se reînnoi, ca sã se sfinteascã înlãuntrul prin sfinti; cãci  scris este: " Fiti sfinti, precum sfînt sunt Eu", zice Domnul (Levitic 11,44 - 19,2; 20,7) pentru ca si cel prins de rãtãcire  sã se dezbrace si el înainte de aceasta prin Botezul adevãrat si bisericesc, fiindcã oricare om venind cãtre Dumnezeu, si cãutînd un preot, aflînd-o în rãtãcire, a cãzut în scarilegiu. Cãci admiterea  botezului ereticilor si schismaticilor cuprinde în sine si consimtirea din partea celor botezati de dînsii. Fiindcã nu poate fi valid în parte; dacã a putut sã boteze, a putut sã dea si  pe Duhul Sfînt; de n-a putut, din cauzã cã este în afarã de Bisericã, n-are pe Duhul Sfînt si nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, si unul este Duhul Sfînt si una Biserica întemeiatã de Hristos Domnul nostru, fiindcã dintru început a zis Apostolul Petru cã ea este întemeiatã pe unitate; prin urmare cele ce sãvîrsesc de dînsii, mincinoase si desarte fiind, toate sunt fãrã valoare. Cã nimic nu poate fi primit si ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceea, pe care Domnul în Evanghelie îi numeste vrãjmasi, potrivnici ai sãi: " Cel ce nu este cu Mine, împotriva mea este, si cel ce nu adunã cu Mine risipeste". (Matei 12, 30). Si fericitul Apostol Ioan, pãzind poruncile Domnului a scris mai înainte  în epistolã: " Ati auzit cã vine Antihrist, si acum încã s-au fãcut multi antihristi." (I Ioan 2, 18); drept aceea stim cã este vremea cea de pe urmã. Dintre noi au iesit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea si noi datori suntem a pricepe si a întelege  cã vrãjmasii Domnului, si cei ce se numesc antihristi, nu sunt în stare a da harul Domnului. Si pentru aceasta noi cei ce suntem cu Domnul, si pãstrãm unirea cu Domnul, si suntem înzestrati dupã vointa Lui, administrînd preotia Lui  în Bisericã, suntem datori a lepãda si a  înlãtura si a  dispretui  si a socoti ca spurcate pe toate ce le sãvîrsesc potrivnicii lui, adicã vrãjmasii si antihristii. Si celor  care vin de la rãtãcire si rãzvrãtire la cunoasterea  credintei adevãrate si bisericesti sã le dãm îndeobste taina puterii dumnezeiesti, si a unirii, si a credintei si a adevãrului [29].

Constatãm faptul cã pe lîngã Teoria Ramificatilor, despre care am vorbit noi pînã acum, în forma ei durã, o seamã de teologi ortodocsi încercînd sã gãseascã o cale de mijloc între învãtãtura Sfintilor Pãrinti pe de o parte si curentul scolastic pe de altã parte au încercat sã elaboreze în gîndirea lor o atitudine fata de confesiunile eterodoxe si Tainele lor care ar împãca toate pãrtile implicate în aceastã disputã. Aceastã nouã atitudine pe care am putea sã o numim Teoria Ramificatilor Moderatã desi respinge ideea  identitãtii tuturor confesiunilor crestine în har si sfintenie dar totusi acceptã valabilitatea Tainelor la eterodocsi, într-o mãsurã mai mare sau mai micã pe mãsura deportãrii lor de Biserica Ortodoxã în privinta adevãrului de credintã. Aceastã teorie desi într-o formã mai camuflatã dar cu atît mai mult si periculoasã promoveazã erori teologice foarte grave care în ultima instantã duce la acelasi rezultat de dizolvare a Bisericii Ortodoxe într-o masã de oameni fãrã nici o identitate si constiinta confesionalã.

Iatã de exemplu cîteva citate din diferite lucrãri ale pãrintelui profesor D. Stãniloae: Ce sunt celelalte confesiuni crestine - pune întrebarea autorul si însusi dã rãspunsul - socotim cã ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinãtate, altele mai depãrtate... Confesiunile neortodoxe sunt despãrtãminte  care s-au format într-o anumitã legãturã cu Biserica deplinã si existã  într-o anumitã legãturã cu ea, dar nu se împãrtãsesc de lumina si de puterea deplinã a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despãrtite de ea, întrucît ele nu s-au putut despãrti deplin de Traditia prezentã în ea [30].

Nu putem spune exact ce primesc cei din afarã de Bisericã în asa zisele lor Taine. Atîta însã credem, cã se poate spune, cã aceste ceremonii nu sunt numai o formã goalã de orice continut obiectiv, ci implicã ceva ce poate alcãtui, în unele cazuri mai mult, în altele mai putin, baza pentru o completare si îndreptare a relatiei ce s-a initiat între omul respectiv si Hristos ... (Ceremoniile din afarã de Bisericã) pun si ele pe om într-o anumitã relatie cu Hristos, se reflectã si asupra lor ceva din caracterul Tainelor [31].

Aici foarte usor se observã o oarecare contradictie în ceea ce spune Pr. Prof. Dr. D. Stãniloaie, pe de o parte el foloseste expresia asa - zisele Taine iar pe de altã parte  recunoaste o oarecare obiectivitate în ceremoniile sãvîrsite în afara Bisericii, care pun pe primitorul lor într-o oarecare relatie, mai mult sau mai putin deplinã cu Hristos. Pãrintele Stãniloaie încearcã sã explice aceastã pãrere, spunînd cã existã Biserica în care Hristos lucreazã integral prin Duhul Lui, Biserica care face posibilã o iradiere a puterii Lui si dincolo de ea (...) [32].

Sau iatã un alt citat deja de la Diacon Dr. Andrei Kuraev: Oare putem noi spune cã imediat dincolo de granitele canonice ale jurisdictiilor ortodoxe, începe pustia, lipsa de har? Sau putem noi nega oarecãri prezente harice care au izvorul lor tocmai într-Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã desi ceva mai slab, dar totusi hrãnesc comunitãtile religioase aflate în afara Ortodoxiei? [33]

Citatele de mai sus ne obligã sã facem cîteva precizãri esentiale: întîi de toate, grupãrile eterodoxe nu se depãrteazã de o oarecare Traditie prezintã în Biserica Ortodoxã (vezi citatul 30 al Pãrintelui Prof. D. Stãniloaie de mai sus). Ci ei se rup de Însusi Duhul Sfînt care este prezent si lucrãtor prin harul sãu sfintitor exclusiv în Biserica Ortodoxã. Duhul Sfînt este Persoanã si Biserica este Trupul Tainic al lui  Hristos si cu aceste douã realitãti poti sã ai comuniune ori în mod deplin, ori în nici-un alt fel, jumãtãtile fiind de neimaginat.

Este foarte greu de înteles ce înseamnã Biserici nedepline, asa cum se exprimã Pr. Prof. Dr. D. Stãniloaie, precum si existenta harului înjumãtãtit, îndoit sau împãtrit. Dacã în grupãrile eretice eterodoxe  lucreazã harul sfintilor si mîntuitor, înseamnã cã ele sunt înlãuntrul Bisericii celei Una, cã de fapt sunt  ortodocsi în sensul deplin al acestui cuvînt. Atunci Sfintii Pãrinti ai Bisericii Ortodoxe care au condamnat si au anatematizat ereziile si pe ereziarhii lor, ar trebui sã fie socotiti ca niste rãufãcãtori si cãlcãtori ai celor mai mari porunci ale lui Dumnezeu anume: ca toti sã fie una  si  sã vã iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.

Pãrintele Profesor Ioan  N. Floca discutînd despre validitatea Tainelor la eterodocsi se exprimã si el în felul urmãtor: În privinta schismaticilori, Biserica a introdus de asemenea unele distinctii, dupã mãsurã îndepãrtãrii lor de Bisericã (subl.n) [34].

Aceastã învãtãturã eclesiologicã nouã, n-are nimic comun cu cea ortodoxã, exprimatã de Sfintii Pãrinti si confirmatã de Sinoadele Ecumenice. În viziunea teologilor mai sus amintiti, atunci cînd ei iau în discutie "micsorarea" harului, pe mãsura depãrtãrii de "sursa" ortodoxã, harul nu este privit în sensul ortodox, ca o comuniune nemijlocitã cu Dumnezeu, prin participarea la energiile Lui necreate, ci ca pe ceva separat de Dumnezeu Cel Viu. Neoplatonismul lui Plotin a  contribuit mult la elaborarea acestei teorii care privea lumea ca pe niste lumini, emanate de divinitate si care slãbesc cu cît se depãrteazã  de izvorul lor; cel mai depãrtat punct în care ajung aceste emanatii luminoase ar fi, conform lui Plotin, cosmosul material.

Cea mai mare gresealã a acestei teorii, constã în faptul cã  Biserica nu este privatã ca un organism integral si viu, ca Trupul tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Un mãdular tãiat si separat de organism, înceteazã sã mai fie un tesut viu, el imediat moare si începe sã putrezeascã. Apropierea mortului de cel viu, nu-l face si pe mort viu nici mãcar pe jumãtate. O asemãnare aparentã a unor grupãri eterodoxe cu Biserica Ortodoxã, nu poate sã facã din ele al doilea Trup al Mîntuitorului Hristos.

Harul divin este unit cu esenta lui Dumnezeu neîmpãrtit, nedespãrtit si neamestecat. Harul este etern si absolut, ca si Însusi Dumnezeu. Între esenta lui Dumnezeu si har, nu existã nici o distantã, nici fizicã, nici geograficã sau de alt fel. Si de aceea, învãtãtura despre harul micsorat sau fragmentele de har, ar avea asadar drept consecintã micsorarea Dumnezeului Însusi, în însãsi esenta sa. Conform învãtãturii Sfîntului Grigorie Palama, trebuie fãcutã distinctie între esenta divinã si energiile necreate  divine care nu sunt  tot una cu esenta , însã sunt într-o strînsã legãturã cu esenta Dumnezeirii, sunt nedespãrtite de aceasta. Dumnezeu lucreazã în lume prin energiile  Sale necreate si atunci întelegem cît de periculoasã este pentru ortodoxie promovarea teoriei despre existenta unor "fragmente" de har într-o anume bisericã - aceasta însemnînd cã în aceea bisericã  este manifestã, prin harul detinut astfel, numai o parte din Dumnezeire.

Aceastã învãtãturã gresitã pe care noi am numit-o Teoria ramificatiilor moderatã de foarte multe ori este argumentatã cu întelegerea incorectã a Dreptului Canonic Bisericesc care prevede mai multe forme de primire a ereticilor si schismaticilor în Biserica Ortodoxã, anume: 1) prin Botez , sau prin iconomie - ca sã usureze eterodocsilor venirea la Biserica mamã - 2) Mirungere 3) Pocãinta si lepãdarea de eres.

Iatã cîteva citate: Dacã Biserica într-adevãr ar fi fost deplin convinsã cã în schisme si eresuri Botezul nu este valid, atunci cum i-ar fi primit pe schismatici fãrã botez? [35] - spune Protoiereul, Dr. Gh. Florovsky.

Mitropolitul Nicolai Iarusevici (Biserica Rusã) spune cã schismaticii si ereticii  depãrtîndu-se de izvorul hrãnitor, ei ca niste crengi rupte din copac, continuã sã pãstreze  înlãuntrul lor umezealã si avînd anumite conditii pot sã înverzeascã si chiar sã dea roade. Si într-adevãr, Biserica Ortodoxã, recunoscînd Botezul la crestinii  eterodocsi, vede diferite grade de depãrtare a lor de Trupul Bisericii [36].

Patriarhul Serghie al Moscovei se exprimã în felul urmãtor: Dacã noi împreunã cu teologii duri si încãpãtînati (so stroghimi tercovnicami) vom spune cã afarã de Bisericã nu existã nici-o Tainã, atunci... iconomia va fi cu totul de neînteles: cum poate un om practic  nebotezat sã fie socotit  ca membru al Bisericii si admis la  Tainele ei, chiar pînã la Sfînta împãrtãsanie inclusiv? [37]  Dezvoltînd mai departe aceastã temã, Patriarhul Serghie ajunge la urmãtoarea concluzie: Primind de la Biserica Ortodoxã ceea ce îi lipseste, cel convertit îsi pãstreazã toate acele Taine valide pe care putea sã-i dea comunitatea lui eterodoxã, adicã însãsi Biserica prin mijlocul acelei  comunitãti încã nu cu totul depãrtate de ea ...[38]

Este foarte usor de înteles cã aceastã întelegere  gresitã a Dreptului Canonic nu este altceva decît aceeasi  Teoria Ramificatiilor dar într-o formã mai mascatã. Pentru cã recunoasterea Tainelor la eterodocsi într-o mãsurã mai mare sau mai micã, inevitabil duce la recunoasterea deplinã a valabilitãtii Tainelor eterodoxe.
 Pãrintele Profesor Ioan N. Floca în privinta validitãtii Tainelor la eterodocsi se exprimã în felul urmãtor: pentru cîntãrirea si aprecierea gravitãtii ereziilor, precum si pentru avizarea la mijloace care trebuie folosite în scopul primirii lor în Bisericã, Sf. Canoane îi împart pe eretici chiar în trei categorii si anume: în eretici care trebuie botezati, Tainele lor fiind socotite fãrã de nici o valoare, în eretici care trebuie numai unsi cu Sf. Mir, Tainele acestora fiind socotite valide si în eretici, cãrora nu li se mai administreazã nici mãcar ungerea cu Sf. Mir, ci li se acordã numai Sf. Împãrtãsanie, ca semn si mijloc de primire a lor în comuniunea Bisericii [39] .

Foarte grãitoare în acest sens sunt cuvintele lui Robert Gardiner, secretar al comisiei pentru organizarea  conferintei crestine mondiale, exprimate în a doua scrisoare adresatã Arhiepiscopului de Harcov, Antonie (Patriarhia Rusã): Nu cred - spune Robert Gardiner - cã Biserica Ortodoxã Rusã doar din principiu de iconomie primeste în sînul ei oameni practic nebotezati. Teoria iconomiei nu poate sã permitã ca un pãgîn sau un evreu sã devinã crestin fãrã sã fie botezat. Biserica Ortodoxã nu reboteazã pe romano-catolici, nici nu repetã  hirotonia asupra clericilor tocmai pentru cã ea recunoaste valabilitatea botezului si a hirotoniei lor [40].

În ceea ce urmeazã vom încerca sã gãsim explicatia corectã a practicii Bisericii Ortodoxe cînd ea primeste în sînul ei pe eterodocsi fãrã sã-i reboteze. Întîi de  toate, dacã Tainele sunt valide si afarã de Biserica cea Una, aceasta înseamnã cã existã mai multe Biserici si atunci trebuie sã excludem din Crez, al noulea paragraf ca fiind fãrã temei si iesit din uz. Doi, dacã recunoastem valabilitatea Tainelor, de exemplu, la romano-catolici, atunci ce justificare poate sã aibã faptul cã noi ortodocsii pînã azi nu avem cu ei acea  communio in sacris. Ce ne opreste deci sã slujim împreunã cu ei, sã ne împãrtãsim din acelasi potir? Nu ajungem noi astfel la o confuzie doctrinarã extraordinarã si contradictie între ceea ce spunem si ceea ce facem?

Disputele aprige în legãturã cu modul de primire  a ereticil