dreptcanonicortodox

INFORMAŢIILE ACESTUI BLOG SE AFLĂ, ÎNCEPÂND CU DATA DE 4 IUNIE 2008, PE BLOGUL

http://iulianmihaiconstantinescu.blogspot.com

care va fi dezvoltat.

LEGISLATIA  CANONICà ORTODOXà PRIVIND 
"TAINELE"  ETERODOCSILOR

Pãrintele Alexie Ksutasvili - Lenski

 I. INTRODUCERE

 Secolul XX va rãmîne în istoria crestinismului marcat prin aparitia miscãrii ecumenice si a unei noi ideologii care a devenit preocuparea si modul de gîndire a mai multor teologi din toate confesiunile crestine. Pentru foarte multi oameni, ecumenismul a însemnat o punte pentru apropierea credinciosilor din diferite confesiuni spre reconciliere si unitate. De aceea, secolul trecut a fost numit pe drept de multi teologi secolul eclesiologiei.

   Dar vointa de unitate cu orice pret, a dat nastere foarte adesea unui entuziasm usor si fãrã consistentã doctrinarã, care crede cã poate înmuia si modela realitãtile prin cãldura lui sentimentalã, iar alteori unui spirit diplomatic tranzactionist, numit în anii din urmã si conciliarist, care sustine cã poate concilia prin anumite convergente si compromisuri doctrinare, unele pozitii, realitãti si chiar erezii care au dus la aparitia numeroaselor comunitãti si denominatiuni crestine, despãrtite de Biserica cea Una si Apostolicã, toate însã, inclusiv denominatiunile crestine, revendicînd pentru ele calitatea eclesialã deplinã si egalã, ca membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor. Deci, fãrã nici o privire directã la adevãrul de credintã, la Taine, si la preotia sacramentalã axatã pe episcopatul de succesiune apostolicã. Si într-un caz si în celãlalt, avem de a face nu numai cu o anumitã elasticitate, ci chiar cu un relativism accentuat. Disocierea dintre un Hristos al istoriei si Hristos al credintei, a devenit manifestã pentru multe din comunitãtile si denominatiunile crestine, si este prezentã în gîndirea multor teologi pentru care diferentele în materie de credintã au mai mult determinare istoricã, sociologicã si etnico-culturalã, în general. De asemenea, si unitatea vizibilã a Bisericii, este astãzi pentru multi dintre ei o problemã determinatã în primul rînd sociologic si apoi teologic[1].

 Datoritã acestor fapte, ecumenismul contemporan a ajuns la o mare crizã, ceea ce a si provocat retragerea totalã sau partialã din activitatea CMB, a mai multor Biserici Ortodoxe locale[2]. Situatia actualã obligã pe teologii ortodocsi sã actualizeze în duhul Sfintilor Pãrinti, învãtãtura eclesiologicã a Bisericii primare celei nedespãrtite din primul mileniu. Eclesiologia fiind prin excelentã o temã dogmaticã, totusi noi asistãm la o preocupare din ce în ce mai activã în aceastã directie a specialistilor de Drept Canonic Bisericesc. 

   Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, reflectînd în mod concentrat, printre altele, si învãtãtura eclesiologicã a Sfintilor Pãrinti, rãmîn izvorul pretios de cercetare în domeniul mentionat.

   Una dintre temele principale ale eclesiologiei ortodoxe, reprezintã atitudinea pe care trebuie sã o aibã Biserica fatã de Tainele sãvîrsite afara granitelor ei canonice. Recunoasterea drept valide sau respingerea tainelor sãvîrsite de eterodocsi implicã o serie de consecinte doctrinare profunde care vor avea influentã asupra întregii vieti a Bisericii Ortodoxe.

   Dacã încercãm sã schitãm problemele principale în legãturã cu validitatea Tainelor sãvîrsite de cãtre eterodocsi, acestea ar fi:
1) Problema Bisericii însãsi, a Bisericii adevãrate care nu poate exista decît în calitatea de trupul mistic al lui Hristos, avînd prezent încontinuu pe Duhul Sfînt lucrãtor prin Taine în Biserica cea Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.
2) Problema succesiunii apostolice. Ce anume defineste succesiunea apostolicã si dacã putem socoti Tainele valide acolo unde nu o gãsim.
   Mai mult decît atît, pentru a putea delimita sau trasa granitele Bisericii, este necesar sã ne ghidãm si dupã criteriul succesiunii apostolice; unde o gãsim, acolo si este Biserica, unde nu o gãsim, nu este Biserica.
3) Problema intercomuniunii in sacris a credinciosilor care apartin diverselor confesiuni crestine. Intercomuniunea cerutã atît de imperios de toate ramurile protestantismului, neoprotestantismului, practicatã de cãtre romano-catolici la asa zise ospete euharistice[3] ba chiar si promovatã de unii teologi ortodocsi[4].
4) Problema eventualei uniri a Bisericii ortodoxe cu alte confesiuni crestine, problemã atît de actualã oricînd, este si ea printre acelea a cãror solutionare justã depinde în primul rînd de existenta Tainelor lucrãtoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe.
5) Problema unui viitor Sinod Ecumenic, în sensul cã membrii unui astfel de Sinod nu pot fi în primul rînd, decît episcopii cu succesiune apostolicã; dar existã oare episcopi cu succesiune apostolicã si în afara Bisericii Ortodoxe?
La toate aceste întrebãri si la multe altele nu este cu putintã a da rãspunsul, fãrã sã ne clarificãm care sunt conditiile pentru ca un ritual sãvîrsit într-o comunitate eclesialã sau alta, sã aibã calitatea de Tainã, prin care sã lucreze harul Sfîntului Duh[5].

   Studiind bibliografia de specialitate, este usor de observat faptul cã tema pe care ne-am propus sã o abordãm în lucrarea aceasta, a fost studiatã de mai multi teologi romîni si strãini, în mod special de cãtre dogmatisti, dar în acelasi timp se observã  marea lipsã a analizei existentei Tainelor în afara Bisericii din punct de vedere al Dreptului Canonic Bisericesc. Acest lucru nu este de mirat, întrucît, încã de la sfîrsitul secolului XIX; celebrul canonist dr.Nicodim Milas, fost episcop al Zarei în Dalmatia, în prefata scrisã la editia primã a lucrãrii sale Colectiunea Canoanelor Sfintilor Apostoli ale Sinoadelor Ecumenice si particulare precum si ale Sfintilor Pãrinti care au fost primite de Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã, spunea cã pe vremea sa, la sîrbi, canoanele Bisericii Ortodoxe erau aproape necunoscute.

   Traducãtorul în limba romînã al operei lui Nicodim Milas, dr.Nicolae Popovici, în anul 1930 recunostea cã: si noi, romînii, suntem încã destul de departe de o stare idealã în aceastã privintã (...). Lucrãrile apãrute în limba romînã în acest domeniu, atît cele mai vechi, cît si cele mai nouã, sunt si rare si nu corespund deplin nici cerintelor stiintei teologice de astãzi, nici scopului practic[6].

   În perioada de grea încercare, cînd în marea majoritate a tãrilor ortodoxe s-a instalat regimul comunist ateu, studiul teologic a fost pus sub aspra supraveghere din partea oficialitãtilor statale de atunci. Studiul Dreptului Canonic Bisericesc a fost unul dintre alte materii care au avut cel mai mult de suferit, canonistilor nedîndu-li-se posibilitatea de a desfãsura în mod liber activitatea stiintificã în acest domeniu. Aceastã atitudine a regimului comunist ateu era bine justificat prin faptul ca, oamenii cunoscînd bine sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, cunoscînd învãtãtura Sfintilor Pãrinti, altfel ar fi privit relatiile între Bisericã si Stat cît si viata bisericeascã însãsi.

   În acelasi timp, aparitia în lumea crestinã a miscãrii ecumenice si angajarea Bisericilor Ortodoxe locale din ce în ce mai activ în activitatea acestei miscãri, a atras alte noi atitudini din partea  mai multor teologi ortodocsi, fatã de dreptul canonic bisericesc. Pentru ajungerea la unitatea deplinã între toate confesiunile crestine pe baza minimului dogmatic[7] sau, cu alte cuvinte, pe baza compromisului dogmatic, unul dintre obstacolele principale a fost vãzut stînd tocmai în sfintele canoane întelese si practicate într-un anume fel de toti Sfintii Pãrinti.

   În contextul celor spuse pînã acum, nu este de mirat faptul cã unii dintre teologii ortodocsi, ori nu cunosc deloc  legislatia canonicã a bisericii, ori vãd sfintele canoane drept expresia fanatismului, rigorismului excesiv, fundamentalismului lipsit de duhul dragostei evanghelice[8].

   Vorbind despre importanta studiului Dreptului Canonic Bisericesc si în mod special privirea la Tainele eterodocsilor din punctul de vedere al legislatiei canonice rãsãritene, este de luat aminte si urmãtorul fapt: începînd din secolul XIX si pînã în zilele noastre, în teologia ortodoxã se observã o anumitã influentã a scolasticismului occidental si a modului de gîndire strãine duhului Sfintilor Pãrinti, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice si canonice. Aflîndu-ne într-o asemenea situatie, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele teologiei din primul mileniu al crestinãtãtii, întoarcerea la Sfintii Pãrinti a cãror învãtãturã, în mod cît se poate de concentrat, este formulatã în sfintele canoane ale Bisericii. Asa darã, canoanele, care alcãtuiesc colectiunea generalã, fãrã deosebire, au obligativitate universalã pentru toti membrii Bisericii. (...) Izvorul fundamental si primar, pe care se bazeazã si din care derivã toate, este Sfînta Scripturã si Traditia[9]  - spunea în anul 1884 dr.Nicodim Milas.

   Gîndind la toate cele spuse pînã acum, în lucrarea de fatã, ne-am propus sã prezentãm învãtãtura Sfintilor Pãrinti exprimatã în sfintele canoane, pentru a da un rãspuns la întrebarea: care a fost învãtãtura Bisericii Ortodoxe din primul mileniu si din totdeauna în privinta Tainelor sãvîrsite în comunitãti eclesiale eterodoxe. Acest rãspuns conditioneazã atitudinea noastrã personalã fatã de învãtãtura Bisericii si implicit mîntuirea personalã garantatã de fidelitatea  fatã de Adevãrul revelat. Biserica, avînd menirea corãbiei care duce la limanul vesniciei sufletele crestinilor, nu poate avea aparenta cã trãieste cu ipoteze si cu probabilitãti, ci chiar în viata ei externã, are nevoie de norme sigure, ca bazã obiectivã a ordinei si disciplinei[10] - spunea la 1930 episcopul de Arad, dr. Grigorie Gh.Comsa.

II. TAINELE ETERODOCSILOR. O EVALUARE CANONICÃ ORTODOXÃ PRIVIND VALIDITATEA TAINELOR SÃVÎRSITE DE CÃTRE ETERODOCSI

Relativismul si superficialismul dogmatic apãrut în teologia ortodoxã datoritã influentei curentului scolastic occidental a fãcut pe unii dintre teologi ortodocsi sã afirme egalitatea tuturor confesiunilor crestine în general si validitatea Tainelor la eterodocsi în mod special. Aceastã pãrere cu totul strãinã spiritului Sfintilor Pãrinti ortodocsi  a îmbrãcat forma unei învãtãturi adesea numite Teoria ramificatiilor. Esenta acestei învãtãturi este cã toate confesiunile crestine existente în momentul actual sunt vãzute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos si care detin în mod egal harul sfintitor  si mîntuitor al Sfîntului Duh lucrãtor în Tainele  fiecãrei confesiuni.
Ca sã ne dãm seama de tot pericolul acestei învãtãturi, sã citãm cîteva citate ale unor teologi ortodocsi care în mod direct sau indirect promoveazã aceastã teorie.

Teologul grec I. Karmiris, desi afirmã cu putere necesitatea unitãtii dogmatice pentru unitatea Bisericii, totusi, din dorinta de a fi de acord cu toate pãrerile, se exprimã si în privinta aceasta în mod dubios: Acestea asa fiind, împãrtirea Bisericeascã existentã acum provine din cele din afarã si de jos, si nu din cele din lãuntru si de sus, provine de la oameni din nedesãvîrsirile si pãcatele lor, fiind mãrginitã si aproape disparentã în fata lui Dumnezeu, de la Care, dimpotrivã, provine unitatea interioarã, misticã, a Bisericii.Ca urmare, existã o unitate supranaturalã si  mai presus de Cuvînt a Bisericii, unitate a membrilor ei cu Hristos în Duhul Sfînt si întreolaltã. Toti crestinii suntem uniti în chip tainic si negrãit cu Hristos si întreolaltã  prin harul Tainelor, al Botezului si al Euharistiei (subl.n.)[11].

    Iar la notã acelasi teolog spune: De aceea, Patriarhia ecumenicã nu a ezitat sã adreseze vestitul mesaj din anul 1920, Cãtre Bisericile lui Hristos de pretutindeni, caracterizînd confesiunile crestine ca Biserici si accentuînd cã "se impune sã se învioreze si întãreascã înainte de toate, iubirea între Biserici, socotindu-se între ele nu strãine, ci ca înrudite în Hristos si concorporale si împreunã mostenitoare ale fãgãduintelor lui Dumnezeu, în Hristos".

    Tot la notã, Karmiris dã cu aprobare pãrerea în acest sens a mitropolitului rus Platon al Kievului. Platon zice: Dacã se comparã Biserica universalã cu un templu urias, împãrtit în mai multe paraclise, în partea de jos acestea sunt despãrtirile între ele prin pereti, fãrã ca aceste despãrtiri sã ajungã pînã la acoperis. În partea de jos confesiunile sunt despãrtite între ele, în cea de sus, dimpotrivã, sunt într-o comuniune spiritualã între ele  si toate au în acelasi mod intrarea în cer, la acoperisul acestui templu mistic.

    ÎPS Antonie Plãmãdealã în prefata scrisã la  Mistica si Ascetica Ortodoxã  de  Ioan Gh. Savin spune: Pe culmile spiritualitãtii, pe culmile desãvîrsirii crestine, marile personalitãti duhovnicesti  se întîlnesc. "Confesiunile" - catolici, ortodocsi, vechi orientali, vechi catolici - rãmîn undeva sub norii deasupra cãrora se înaltã sfintii, a cãror rîvnã se dirijeazã mai mult spre desãvîrsirea moralã si spre întîlnirea cu Dumnezeu prin ascezã si prin rugãciune, situîndu-se în dreapta credintã prin miracolul urcãrii deasupra disputelor[12].

    ÎPS Serafim Joantã   în privinta temei respective se exprimã în felul urmãtor: Sfîntul este omul universal, omul total, care nu mai este separat de nimeni si  de nimic. În el, toate frontierele, chiar si cele confesionale, sunt depãsite[13].

    Preot prof. I. Mihãlcescu spune: Botezul este deasupra diferentelor confesionale: cel botezat în numele Sfintei Treimi, poate sã apartinã indiferent oricãrei confesiuni. El e poarta prin care se pãtrunde în crestinismul  întreg si nu în vre-o confesiune oarecare. De aceea, Biserica noastrã învatã  cã nu e mîntuire afarã de Botez (extra baptismul nulla salus), în timp ce Biserica Romano-Catolicã zice extra ecclesiam nulla salus[14].

Tot pericolul acestei teorii constã în faptul cã ea merge pînã la renegarea întregii eclesiologii ortodoxe care afirmã cu tãrie conditionarea validitãtii Tainelor de adevãrul de credintã si comuniunea euharisticã cu unicul Trup Mistic al lui Hristos care este Bisericã. Nu putem face abstractie de aceastã legãturã întrucît: numai unde este Biserica este Euharistia si numai unde este Euharistia este Biserica - spunea Pãrintele Dumitru Stãniloae [15].

 În acelasi timp Pãrintele Profesor D. Stãniloae sublinia faptul cã: Dacã credinta dogmaticã a Bisericii si unitatea ei sunt expresia trãirii prezentei deplin mîntuitoare a lui Hristos în ea, aceste dogme nu pot fi fãcute obiect de tranzactie, cum ar putea fi o credintã socotitã simplã interpretare a lui Hristos aflat la distantã [16].

    Întrucît dogmele sunt expresia experientei puterii mîntuitoare integrale a lui Hristos prezent în deplinãtatea  lucrãrii lui în Bisericã, unitatea Bisericii constã si în unitatea ei în Taine si în investirea ei cu o ierarhie unitarã sãvîrsitoare a tuturor Tainelor, fãrã diferentieri, si propovãduitoare a aceleiasi credinte dogmatice. Propriu-zis de abia prin Tainele sãvîrsite în mod  unitar de membrii celor trei trepte ale preotiei, Hristos cel prezent în Bisericã e o realitate exprimatã în lucrarea Lui, în mod unitar si deplin.  Tainele sunt credinta dogmaticã aplicatã si în acelasi timp ele sustin credinta dogmaticã. Credinta dogmaticã deplinã si totalitatea Tainelor formeazã un tot (subl.n.) [17].

    Sfintele Canoane învatã: Poruncim sã se cateriseascã episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharisticã) ereticilor. Cãci ce fel de împãrtãsire (întelegere) are Hristos cu Veliar ? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?(II Cor.6,15) - can.46 Apostolic [18].
Episcopul sau presbiterul dacã ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevãrat  sau dacã nu ar boteza pe cel spurcat de cãtre eretici (cei fãrã  credintã adevãratã), sã se cateriseascã, ca unul care ia în rîs crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii  adevãrati de preotii mincinosi - can.47 Apostolic [19].
 Dacã vreun episcop, sau presbiter sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, sã se cateriseascã si el si cel ce la hirotonit, afarã de cazul cã ar dovedi cã are hirotonia (întîia ) de la eretici. Cãci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca acestia, nu este cu putintã sã fie nici credinciosi, nici clerici - can.68 Apostolic [20].

    Admitînd valabilitatea Tainelor din afara  Bisericii se extind mult si chiar se desfiinteazã  frontierele Bisericii celei adevãrate, vãzute, una. Protestantii în mod firesc vor trage concluzia în sprijinul învãtãturii lor despre Biserica nevãzutã, ca singura cea adevãratã. Ideea aceasta ereticã în esentã este afirmatã si într-o revistã teologicã romaneascã, în articolul "Unitatea Bisericii în perspectivã ecumenicã" (Ortodoxia, nr. 3, 1973), unde se spune cã  unitatea Bisericii nu s-a spart, pentru cã împãrtirea si despãrtirea crestinilor se referã numai la întelegerea si interpretarea  Bisericii si a continutului credintei -  Isidor Todoran [21]. Dar atunci se pune întrebarea: care este credinta cea adevãratã? Nu este  cunoscutã de nici o confesiune? Si interpretãrile acestea sunt toate de valoare egalã? Nu intrãm prin aceasta într-un relativism fãrã iesire?
    Autorul citatului de mai dus uitã cã: O recunoastere teoreticã de cãtre  Biserica Ortodoxã  a Tainelor sãvîrsite în afarã de ea, ar echivala pentru dînsa, cu o renegare a propriei sale constiinte de infaibilitate, ca singura pãstrãtoare neîntreruptã  a adevãrului revelat si a harului, precum  si cu o contrazicere a normelor Bisericii Vechi, pe care  ea a continuat-o fidel [22].

    În acelasi timp recunoasterea  Tainelor din afara  Bisericii în ele însele ar duce în mod inevitabil, la recunoasterea reciprocã a confesiunilor si comunitãtilor ecleziale si deci la acea communio in sacris. Dar aceasta iarãsi înseamnã  relativism si confuzie doctrinarã eclezialã  oficialã, justificate exclusiv sociologic.

    Sfintele canoane spun: Nici un crestin nu se cuvine sã pãrãseascã pe martirii lui Hristos si sã se ducã la pseudomartiri adicã la ai ereticilor, sau la cei mai înainte au fost eretici; cãci acestia sunt strãini de Dumnezeu. Deci cei ce vor duce la dînsii sã fie anatema - can.34 Laodiceea [23].
    Nu se cuvine a primi binecuvîntãrile ereticilor ( pîine, aghiasmã ), care mai mult  sunt absurditãti decît binecuvîntãri - can.32 Laodiceea [24].
    Episcopul, presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreunã cu ereticii, sã se afuriseascã, iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, sã se cateriseascã - can.45Apostolic [25].

    Un teolog rus P. Svetlov sustine si el teoria cã toate crezurile, si mãrturisirile de credintã cu care se definesc  diferitele confesiuni crestine în esentialul lor, sunt la fel. Diferentele dogmatice ar fi exagerate si lipsite de importantã , si toate comunitãtile ecleziale eterodoxe ar trebui sã fie vãzute ca biserici adevãrate ale lui Hristos egale cu Biserica Ortodoxã în har si sfintenie. Tainele sãvîrsite la eterodocsi, din punct de vedere al lui  P. Svetlov, sunt  valide întru totul si împãrtãsesc oamenilor acelasi har sfintilor si mîntuitor precum si cele sãvîrsite în Biserica Ortodoxã [26].

    Chiar si presupunînd teoretic cã toti eterodocsii mãrturisesc acelasi adevãr de credintã ca si Biserica Ortodoxã, acest fapt oricum n-ar face din grupãrile eretice mãdularele Trupului Mistic a lui Hristos. Adevãrul fundamental al crestinismului despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea si învierea Lui, într-adevãr, îl mãrturisesc toti, dar acesta încã nu înseamnã nimic. Pentru cã, precum spune Sfîntul Apostol Iacob, chiar si demonii cred, si credinta sa au mãrturisit-o la fel ca si Sfîntul Apostol Petru (Matei 16, 16:8,29) dar oare ei sunt în Biserica lui Hristos?

    Sfîntul Ciprian al Cartaginei la începutul secolului III s-a luptat cu schismaticii Novat  si Novatian în  rãtãcirea cãrora nu exista nici  o dezbinare din punct de vedere dogmatic, dar totusi Sfîntul Ciprian spune cã ei sunt afarã de Bisericã, nu mai sunt crestini si nu mai sunt cu Hristos. Iatã, de exemplu, ce scrie Sfîntul Ciprian într-o Scrisoare adresatã lui  Antonian despre Novatian: Tu ai dorit, prea iubite frate, ca eu sã-ti scriu si despre Novatian, ce fel de erezie a introdus el. Sã stii  doar cã  întîi de toate nu trebuie  sã ne interesãm ce învatã el, atunci cînd el învatã afarã de Bisericã. Oricine ar fi el, el nu este crestin întrucît nu este în Biserica lui Hristos [27].

 Iar în Scrisoare cãtre Cornelie Sfîntul Ciprian spune urmãtoarele cuvinte: Cum poate sã fie cu Hristos acela care nu este cu Mireasa lui Hristos, nu se aflã în Biserica Lui.
 Si în fine în tratatul  Despre unitatea Bisericii  Sfîntul Ciprian spune celebrele cuvinte: Acela nu poate sã aibã pe Dumnezeu de Tatã, care n-are Bisericã de mamã.

 Sfîntul Ciprian refuzã  categoric tuturor care sunt afara Bisericii Ortodoxe, numele de crestin. De aceea Sf. Ciprian obligatoriu cerea ca novatienii  cînd se întorceau la Biserica-mamã, desi erau doar schismatici, sã fie primiti cu rebotezare. De fapt pentru Sf. Ciprian, botezul ereticilor si schismaticilor reîntorsi la Bisericã  nu era vãzut ca rebotezare ci tocmai ca primul si singurul botez. Noi - spunea Sf. Ciprian în Scrisoare cãtre Cvint - zicem cã pe cei care vin de acolo la noi nu îi rebotezãm, ci botezãm (non rebaptizari apud nos sed baptizari); pentru cã ei nu primesc nimic acolo unde nici nu este nimic. Botezul  în afara  Bisericii este doar murdara scãldare (sordida et protana tinctio) - spune Sfîntul Pãrinte în aceeasi scrisoare. Acolo nu se curãtã ci mai mult se intinã;  pãcatele nu se spalã ci mai mult se îngreuiazã. Acest fel de nastere nu dã fii lui Dumnezeu, ci diavolului -  Despre unitatea Bisericii.

    Biserica este înfãptuirea iubirii lui Hristos, si  orice despãrtire de Bisericã este atentat  împotriva acestei iubiri. Împotriva iubirii pãcãtuiesc la fel si ereticii si schismaticii. Aceasta este ideea principalã a tratatului Sfîntului Ciprian al Cartaginei  Despre unitatea Bisericii  care  se mai repetã si în alte scrisori si epistole ale acestui Sfînt Pãrinte. Nu poate sã fie al lui Hristos  acela care prin viclenie atenteazã iubirea lui Hristos: cel care n-are iubire, n-are nici pe Dumnezeu. Nu pot fi cu Dumnezeu aceia care n-au vrut sã fie în acord cu Biserica lui Dumnezeu - Despre unitatea Bisericii.

    Sfîntul Ioan Gurã de Aur scriind despre cei ce urmeazã ereticilor si schismaticilor, spune asa: Dacã acestia din urmã (ereticii n.n)  mãrturisesc dogme contrare a lor noastre, trebuie sã nu mai avem cu ei nici o comuniune; dar dacã ei cugetã la fel ca noi (schismaticii n.n) , atunci cu atît mai mult trebuie sã ne ferim de ei. De ce ? Pentru cã ei sunt în patima iubirii de stãpînire... De ce îmi spui - continuã Sfîntul Ioan Gurã de Aur - " Ei au aceeasi credintã, ei sunt la fel de ortodocsi ca si noi."  Dacã e asa, atunci de ce ei nu sunt cu noi? Este un Domn, o credintã, un botez. Dacã la ei este bine înseamnã cã la noi este rãu, dacã la noi este bine înseamnã cã la ei este rãu. Spune-mi:  oare este suficient cã ei îsi spun ortodocsi, atunci cînd la ei a dispãrut  harul hirotoniei? Ce folos pot sã aibã toate celelalte (taine n.n)  dacã nu s-a pãstrat cea din urmã? [28]

    Sinodul  local de la Cartagina tinut în timpul Sfîntului Ciprian în anul 256 a dat un singur canon dar care pe drept poate fi socotit ca o capodoperã  în ceea ce priveste formularea învãtãturii Bisericii Ortodoxe despre unitatea Bisericii si Tainele sãvîrsite în afarã de ea. Sfintii Pãrinti  întruniti la Cartagina spun: Iubitilor frati, fiind noi întruniti  în sfat, am citit scrisorile trimise de la voi, în privinta celor care cred cã sunt  Botezati de eretici, ori de schismatici, si vin la Catoliceasca Bisericã, care una este, în care ne botezãm si ne renastem. În privinta cãrora suntem încredintati cã si voi însivã  procedînd în acelasi chip pãstrati tãria canonului Bisericii Ecumenice însã fiindcã sunteti în comuniune cu noi, si voiti sã cercetati  aceasta din dragostea obsteascã,  nu vã punem înainte o socotintã nouã acum formulatã, ci pe cea  din vechime cercatã cu toatã acuratetea si sîrguinta de înaintasii nostri, si pãstratã de noi  (subl. n) , o împãrtãsim vouã, si adãugãm, hotãrînd si acum tot ceea ce cu tãrie si statornicie totdeauna tinem, cã nimeni nu se poate boteza afarã de Catoliceasca Bisericã; fiindcã botezul este  unul si se aflã numai îm Catoliceasca Bisericã. Cã scris este: Pe mine m-a pãrãsit , izvorul de apã vie, si si-au  sãpat  lor groape gãuroase, care nu pot tine apã." (Iier. 2,13 )  Si  iarãsi Sfînta Scripturã vestind înainte zice: " Depãrtati-vã de apã strãinã si sã nu beti din izvorul strãin."  (Pilde 5, 15-16). Si se cuvine ca mai întîi apa sã se curãteascã si sã se sfinteascã de preot, pentru ca  cu însusi botezul sã poatã sterge pãcatele omului celui care se boteazã. Si prin proorocul Ezechiil zice Domnul: " Si vã va stropi pe voi cu apã curatã si vã voi curãti pe voi, si voi da vouã inimã nouã, si duh vã voi da vouã. Deci nu poate curãti si sfinti apã cel ce însusi este necurat , si care nu este Duh Sfînt"(Ezechiil 36,25 ), iar, la Numere zice Domnul: " Si de toate, de care se va atinge cel necurat, necurate vor  fi." (Num, 19,22). Deci cel ce nu poate lepãda pãcatele sale proprii, fiind afarã de Bisericã, cum poate, botezînd, sã dea altuia iertare de pãcate? Cãci si însãsi întrebarea, care cum se pune la botez, este  dovadã adevãrului; cãci zicînd celui ce se cerceteazã: " Crezi cã primesti iertare de pãcate si viatã vesnicã?" nu zice altceva, decît cã aceasta se poate da în Catoliceasca Bisericã. Dar la eretici, unde nu este Bisericã, e cu neputintã a primi iertarea pãcatelor (subl. n). Si prin urmare apãrãtorii ereticilor sunt datori sau  sã schimbe întrebarea, sau sã apere adevãrul,  dacã nu cumva sã le atribuie si bisericã acelora, despre care sustin cã au botez (subl. n). Trebuie însã ca cel ce se boteazã sã se si ungã cu Sf. Mir , pentru ca, primind ungerea, sã se facã pãrtasii lui Hristos; deci ereticul, care nu are nici jertfelnic, nici bisericã, nu poate sfinti untdelemnul;  prin urmare nicidecum nu poate fi ungere la eretici (subl. n).  Cãci ne este lãmurit cã la aceia cu nici un chip nu se poate sfinti untdelemn spre lucrarea harului. Fiindcã suntem datori a sti si a nu ignora cã s-a scris: " Untdelemn al pãcãtosului sã ungã capul meu" (Ps:140), ceea ce chiar de demult a vestit Duhul Sfînt în psalmi. Ca nu cumva, abãtîndu-se vreunul, si rãtãcindu-se de la calea cea dreaptã, sã se ungã de eretici, dusmanii lui  Hristos. Cãci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat cel ce nu este preot, ci sacrileg si pãcãtos, deoarece Scriptura zice cã " Dumnezeu pe cei pãcãtosi nu ascultã, ci de este  cineva cinstitor de Dumnezeu si voia Lui o face, pe acela îl ascultã"  (Ioan, 9, 31); prin Sfînta Bisericã întelegem cã se dã iertare pãcatelor; dar cine poate sã dea ceea ce el însusi nu are? Sau cum poate sãvîrsi cele duhovnicesti cel ce leapãdã pe Duhul Sfînt? Pentru aceasta cel ce vine cãtre Bisericã este dator a se reînnoi, ca sã se sfinteascã înlãuntrul prin sfinti; cãci  scris este: " Fiti sfinti, precum sfînt sunt Eu", zice Domnul (Levitic 11,44 - 19,2; 20,7) pentru ca si cel prins de rãtãcire  sã se dezbrace si el înainte de aceasta prin Botezul adevãrat si bisericesc, fiindcã oricare om venind cãtre Dumnezeu, si cãutînd un preot, aflînd-o în rãtãcire, a cãzut în scarilegiu. Cãci admiterea  botezului ereticilor si schismaticilor cuprinde în sine si consimtirea din partea celor botezati de dînsii. Fiindcã nu poate fi valid în parte; dacã a putut sã boteze, a putut sã dea si  pe Duhul Sfînt; de n-a putut, din cauzã cã este în afarã de Bisericã, n-are pe Duhul Sfînt si nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, si unul este Duhul Sfînt si una Biserica întemeiatã de Hristos Domnul nostru, fiindcã dintru început a zis Apostolul Petru cã ea este întemeiatã pe unitate; prin urmare cele ce sãvîrsesc de dînsii, mincinoase si desarte fiind, toate sunt fãrã valoare. Cã nimic nu poate fi primit si ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceea, pe care Domnul în Evanghelie îi numeste vrãjmasi, potrivnici ai sãi: " Cel ce nu este cu Mine, împotriva mea este, si cel ce nu adunã cu Mine risipeste". (Matei 12, 30). Si fericitul Apostol Ioan, pãzind poruncile Domnului a scris mai înainte  în epistolã: " Ati auzit cã vine Antihrist, si acum încã s-au fãcut multi antihristi." (I Ioan 2, 18); drept aceea stim cã este vremea cea de pe urmã. Dintre noi au iesit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea si noi datori suntem a pricepe si a întelege  cã vrãjmasii Domnului, si cei ce se numesc antihristi, nu sunt în stare a da harul Domnului. Si pentru aceasta noi cei ce suntem cu Domnul, si pãstrãm unirea cu Domnul, si suntem înzestrati dupã vointa Lui, administrînd preotia Lui  în Bisericã, suntem datori a lepãda si a  înlãtura si a  dispretui  si a socoti ca spurcate pe toate ce le sãvîrsesc potrivnicii lui, adicã vrãjmasii si antihristii. Si celor  care vin de la rãtãcire si rãzvrãtire la cunoasterea  credintei adevãrate si bisericesti sã le dãm îndeobste taina puterii dumnezeiesti, si a unirii, si a credintei si a adevãrului [29].

Constatãm faptul cã pe lîngã Teoria Ramificatilor, despre care am vorbit noi pînã acum, în forma ei durã, o seamã de teologi ortodocsi încercînd sã gãseascã o cale de mijloc între învãtãtura Sfintilor Pãrinti pe de o parte si curentul scolastic pe de altã parte au încercat sã elaboreze în gîndirea lor o atitudine fata de confesiunile eterodoxe si Tainele lor care ar împãca toate pãrtile implicate în aceastã disputã. Aceastã nouã atitudine pe care am putea sã o numim Teoria Ramificatilor Moderatã desi respinge ideea  identitãtii tuturor confesiunilor crestine în har si sfintenie dar totusi acceptã valabilitatea Tainelor la eterodocsi, într-o mãsurã mai mare sau mai micã pe mãsura deportãrii lor de Biserica Ortodoxã în privinta adevãrului de credintã. Aceastã teorie desi într-o formã mai camuflatã dar cu atît mai mult si periculoasã promoveazã erori teologice foarte grave care în ultima instantã duce la acelasi rezultat de dizolvare a Bisericii Ortodoxe într-o masã de oameni fãrã nici o identitate si constiinta confesionalã.

Iatã de exemplu cîteva citate din diferite lucrãri ale pãrintelui profesor D. Stãniloae: Ce sunt celelalte confesiuni crestine - pune întrebarea autorul si însusi dã rãspunsul - socotim cã ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinãtate, altele mai depãrtate... Confesiunile neortodoxe sunt despãrtãminte  care s-au format într-o anumitã legãturã cu Biserica deplinã si existã  într-o anumitã legãturã cu ea, dar nu se împãrtãsesc de lumina si de puterea deplinã a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despãrtite de ea, întrucît ele nu s-au putut despãrti deplin de Traditia prezentã în ea [30].

Nu putem spune exact ce primesc cei din afarã de Bisericã în asa zisele lor Taine. Atîta însã credem, cã se poate spune, cã aceste ceremonii nu sunt numai o formã goalã de orice continut obiectiv, ci implicã ceva ce poate alcãtui, în unele cazuri mai mult, în altele mai putin, baza pentru o completare si îndreptare a relatiei ce s-a initiat între omul respectiv si Hristos ... (Ceremoniile din afarã de Bisericã) pun si ele pe om într-o anumitã relatie cu Hristos, se reflectã si asupra lor ceva din caracterul Tainelor [31].

Aici foarte usor se observã o oarecare contradictie în ceea ce spune Pr. Prof. Dr. D. Stãniloaie, pe de o parte el foloseste expresia asa - zisele Taine iar pe de altã parte  recunoaste o oarecare obiectivitate în ceremoniile sãvîrsite în afara Bisericii, care pun pe primitorul lor într-o oarecare relatie, mai mult sau mai putin deplinã cu Hristos. Pãrintele Stãniloaie încearcã sã explice aceastã pãrere, spunînd cã existã Biserica în care Hristos lucreazã integral prin Duhul Lui, Biserica care face posibilã o iradiere a puterii Lui si dincolo de ea (...) [32].

Sau iatã un alt citat deja de la Diacon Dr. Andrei Kuraev: Oare putem noi spune cã imediat dincolo de granitele canonice ale jurisdictiilor ortodoxe, începe pustia, lipsa de har? Sau putem noi nega oarecãri prezente harice care au izvorul lor tocmai într-Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã desi ceva mai slab, dar totusi hrãnesc comunitãtile religioase aflate în afara Ortodoxiei? [33]

Citatele de mai sus ne obligã sã facem cîteva precizãri esentiale: întîi de toate, grupãrile eterodoxe nu se depãrteazã de o oarecare Traditie prezintã în Biserica Ortodoxã (vezi citatul 30 al Pãrintelui Prof. D. Stãniloaie de mai sus). Ci ei se rup de Însusi Duhul Sfînt care este prezent si lucrãtor prin harul sãu sfintitor exclusiv în Biserica Ortodoxã. Duhul Sfînt este Persoanã si Biserica este Trupul Tainic al lui  Hristos si cu aceste douã realitãti poti sã ai comuniune ori în mod deplin, ori în nici-un alt fel, jumãtãtile fiind de neimaginat.

Este foarte greu de înteles ce înseamnã Biserici nedepline, asa cum se exprimã Pr. Prof. Dr. D. Stãniloaie, precum si existenta harului înjumãtãtit, îndoit sau împãtrit. Dacã în grupãrile eretice eterodoxe  lucreazã harul sfintilor si mîntuitor, înseamnã cã ele sunt înlãuntrul Bisericii celei Una, cã de fapt sunt  ortodocsi în sensul deplin al acestui cuvînt. Atunci Sfintii Pãrinti ai Bisericii Ortodoxe care au condamnat si au anatematizat ereziile si pe ereziarhii lor, ar trebui sã fie socotiti ca niste rãufãcãtori si cãlcãtori ai celor mai mari porunci ale lui Dumnezeu anume: ca toti sã fie una  si  sã vã iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.

Pãrintele Profesor Ioan  N. Floca discutînd despre validitatea Tainelor la eterodocsi se exprimã si el în felul urmãtor: În privinta schismaticilori, Biserica a introdus de asemenea unele distinctii, dupã mãsurã îndepãrtãrii lor de Bisericã (subl.n) [34].

Aceastã învãtãturã eclesiologicã nouã, n-are nimic comun cu cea ortodoxã, exprimatã de Sfintii Pãrinti si confirmatã de Sinoadele Ecumenice. În viziunea teologilor mai sus amintiti, atunci cînd ei iau în discutie "micsorarea" harului, pe mãsura depãrtãrii de "sursa" ortodoxã, harul nu este privit în sensul ortodox, ca o comuniune nemijlocitã cu Dumnezeu, prin participarea la energiile Lui necreate, ci ca pe ceva separat de Dumnezeu Cel Viu. Neoplatonismul lui Plotin a  contribuit mult la elaborarea acestei teorii care privea lumea ca pe niste lumini, emanate de divinitate si care slãbesc cu cît se depãrteazã  de izvorul lor; cel mai depãrtat punct în care ajung aceste emanatii luminoase ar fi, conform lui Plotin, cosmosul material.

Cea mai mare gresealã a acestei teorii, constã în faptul cã  Biserica nu este privatã ca un organism integral si viu, ca Trupul tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Un mãdular tãiat si separat de organism, înceteazã sã mai fie un tesut viu, el imediat moare si începe sã putrezeascã. Apropierea mortului de cel viu, nu-l face si pe mort viu nici mãcar pe jumãtate. O asemãnare aparentã a unor grupãri eterodoxe cu Biserica Ortodoxã, nu poate sã facã din ele al doilea Trup al Mîntuitorului Hristos.

Harul divin este unit cu esenta lui Dumnezeu neîmpãrtit, nedespãrtit si neamestecat. Harul este etern si absolut, ca si Însusi Dumnezeu. Între esenta lui Dumnezeu si har, nu existã nici o distantã, nici fizicã, nici geograficã sau de alt fel. Si de aceea, învãtãtura despre harul micsorat sau fragmentele de har, ar avea asadar drept consecintã micsorarea Dumnezeului Însusi, în însãsi esenta sa. Conform învãtãturii Sfîntului Grigorie Palama, trebuie fãcutã distinctie între esenta divinã si energiile necreate  divine care nu sunt  tot una cu esenta , însã sunt într-o strînsã legãturã cu esenta Dumnezeirii, sunt nedespãrtite de aceasta. Dumnezeu lucreazã în lume prin energiile  Sale necreate si atunci întelegem cît de periculoasã este pentru ortodoxie promovarea teoriei despre existenta unor "fragmente" de har într-o anume bisericã - aceasta însemnînd cã în aceea bisericã  este manifestã, prin harul detinut astfel, numai o parte din Dumnezeire.

Aceastã învãtãturã gresitã pe care noi am numit-o Teoria ramificatiilor moderatã de foarte multe ori este argumentatã cu întelegerea incorectã a Dreptului Canonic Bisericesc care prevede mai multe forme de primire a ereticilor si schismaticilor în Biserica Ortodoxã, anume: 1) prin Botez , sau prin iconomie - ca sã usureze eterodocsilor venirea la Biserica mamã - 2) Mirungere 3) Pocãinta si lepãdarea de eres.

Iatã cîteva citate: Dacã Biserica într-adevãr ar fi fost deplin convinsã cã în schisme si eresuri Botezul nu este valid, atunci cum i-ar fi primit pe schismatici fãrã botez? [35] - spune Protoiereul, Dr. Gh. Florovsky.

Mitropolitul Nicolai Iarusevici (Biserica Rusã) spune cã schismaticii si ereticii  depãrtîndu-se de izvorul hrãnitor, ei ca niste crengi rupte din copac, continuã sã pãstreze  înlãuntrul lor umezealã si avînd anumite conditii pot sã înverzeascã si chiar sã dea roade. Si într-adevãr, Biserica Ortodoxã, recunoscînd Botezul la crestinii  eterodocsi, vede diferite grade de depãrtare a lor de Trupul Bisericii [36].

Patriarhul Serghie al Moscovei se exprimã în felul urmãtor: Dacã noi împreunã cu teologii duri si încãpãtînati (so stroghimi tercovnicami) vom spune cã afarã de Bisericã nu existã nici-o Tainã, atunci... iconomia va fi cu totul de neînteles: cum poate un om practic  nebotezat sã fie socotit  ca membru al Bisericii si admis la  Tainele ei, chiar pînã la Sfînta împãrtãsanie inclusiv? [37]  Dezvoltînd mai departe aceastã temã, Patriarhul Serghie ajunge la urmãtoarea concluzie: Primind de la Biserica Ortodoxã ceea ce îi lipseste, cel convertit îsi pãstreazã toate acele Taine valide pe care putea sã-i dea comunitatea lui eterodoxã, adicã însãsi Biserica prin mijlocul acelei  comunitãti încã nu cu totul depãrtate de ea ...[38]

Este foarte usor de înteles cã aceastã întelegere  gresitã a Dreptului Canonic nu este altceva decît aceeasi  Teoria Ramificatiilor dar într-o formã mai mascatã. Pentru cã recunoasterea Tainelor la eterodocsi într-o mãsurã mai mare sau mai micã, inevitabil duce la recunoasterea deplinã a valabilitãtii Tainelor eterodoxe.
 Pãrintele Profesor Ioan N. Floca în privinta validitãtii Tainelor la eterodocsi se exprimã în felul urmãtor: pentru cîntãrirea si aprecierea gravitãtii ereziilor, precum si pentru avizarea la mijloace care trebuie folosite în scopul primirii lor în Bisericã, Sf. Canoane îi împart pe eretici chiar în trei categorii si anume: în eretici care trebuie botezati, Tainele lor fiind socotite fãrã de nici o valoare, în eretici care trebuie numai unsi cu Sf. Mir, Tainele acestora fiind socotite valide si în eretici, cãrora nu li se mai administreazã nici mãcar ungerea cu Sf. Mir, ci li se acordã numai Sf. Împãrtãsanie, ca semn si mijloc de primire a lor în comuniunea Bisericii [39] .

Foarte grãitoare în acest sens sunt cuvintele lui Robert Gardiner, secretar al comisiei pentru organizarea  conferintei crestine mondiale, exprimate în a doua scrisoare adresatã Arhiepiscopului de Harcov, Antonie (Patriarhia Rusã): Nu cred - spune Robert Gardiner - cã Biserica Ortodoxã Rusã doar din principiu de iconomie primeste în sînul ei oameni practic nebotezati. Teoria iconomiei nu poate sã permitã ca un pãgîn sau un evreu sã devinã crestin fãrã sã fie botezat. Biserica Ortodoxã nu reboteazã pe romano-catolici, nici nu repetã  hirotonia asupra clericilor tocmai pentru cã ea recunoaste valabilitatea botezului si a hirotoniei lor [40].

În ceea ce urmeazã vom încerca sã gãsim explicatia corectã a practicii Bisericii Ortodoxe cînd ea primeste în sînul ei pe eterodocsi fãrã sã-i reboteze. Întîi de  toate, dacã Tainele sunt valide si afarã de Biserica cea Una, aceasta înseamnã cã existã mai multe Biserici si atunci trebuie sã excludem din Crez, al noulea paragraf ca fiind fãrã temei si iesit din uz. Doi, dacã recunoastem valabilitatea Tainelor, de exemplu, la romano-catolici, atunci ce justificare poate sã aibã faptul cã noi ortodocsii pînã azi nu avem cu ei acea  communio in sacris. Ce ne opreste deci sã slujim împreunã cu ei, sã ne împãrtãsim din acelasi potir? Nu ajungem noi astfel la o confuzie doctrinarã extraordinarã si contradictie între ceea ce spunem si ceea ce facem?

Disputele aprige în legãturã cu modul de primire  a ereticil

STATUTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC ŞI RELIGIOS ÎN ROMÂNIA

Diac. Prof. NICU OCTAVIAN

            Învăţământul teologic şi religios din România, integrat organic în sistemul învăţământului de stat, dă acestuia o notă distinctă şi o anumită specificitate, în raport cu învăţământul din alte ţări.

            Pentru a înţelege acest fenomen trebuie avute în vedere două aspecte.

            Prin reforma învăţământului din 1948, învăţământul teologic şi religios a fost scos din sistemul de învăţământ oficial, primul lăsat în seama Bisericii, monitorizat şi marginalizat, iar al doilea, nu doar eliminat, ci înlocuit cu o educaţie "ateist-ştiinţifică".

            Urmarea a fost că sistemul de recrutare în şcolile teologice era controlat, restrictiv şi discriminatoriu, pe criterii de apartenenţă politică, origine socială, stare materială şi statut social, lipsa educaţiei religioase în rândul tineretului şcolar şi insistenţa şi obsesiva educaţie materialist dialectică, înstrăinând tineretul de valorile moral religioase şi de propria identitate cultural-spirituală.

            Repararea stărilor anacronice şi recuperarea acestor valori se impunea, după revoluţia din decembrie 1989. Pornindu-se de la ideea că mutilarea şi deformarea conştiinţelor în perioada dictaturii se cerea remediată, societatea românească a realizat o reparaţie morală prin atenţia acordată învăţământului teologic şi religios, nu ca măsură impusă, ci ca imperativ şi comandament social.

            În noile condiţii, societăţii civile şi ca atare şi Bisericii îi revin responsabilităţi importante. În acest sens, implicându-se într-o amplă lucrare pastoral-misionară şi socială, a trebuit să-şi pregătească specialişti care, la rândul lor, au simţit o atracţie deosebită spre învăţământul şi cultura teologică şi misiunea Bisericii în societate, de aici un număr mare de tineri ce s-au îndreptat spre şcolile teologice. În acelaşi timp, educaţia religioasă organizată mai întâi în cadrul Bisericilor, apoi facultativ în şcoală, a suscitat interesul general pentru studierea Religiei.

            Aşa s-a ajuns la un statut bine determinat al Religiei, ca disciplină şcolară.

            Legea Învăţământului, nr. 84/1995, modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, anul XI, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează statutul învăţământului teologic şi al Religiei ca disciplină şcolară, după cum urmează:

            "Art. 9 – 1) Planurile cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.

            2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.

            3) Cultele recunoscute oficial de stat pot solicita Ministerului Educaţiei Naţionale organizarea unui învăţământ teologic specific pregătirii personalului de cult şi activităţii social-misionare a cultelor, numai pentru absolvenţii învăţământului gimnazial sau liceal, după caz, proporţional, cu ponderea numerică a fiecărui cult în configuraţia religioasă a ţării, potrivit recensământului oficial reactualizat. Înfiinţarea şi funcţionarea acestui învăţământ se face potrivit legii.

            4) Cultele recunoscute de stat au dreptul de a înfiinţa şi administra propriile unităţi şi instituţii de învăţământ particulare, conform legii.

            5) Curriculum-ul specific învăţământului preuniversitar teologic se elaborează de către cultul respectiv, se avizează de către Secretariatul de Stat pentru Culte şi se aprobă de Ministerul Educaţiei Naţionale. Curriculumul învăţământului preuniversitar particular, organizat de culte, altul decât cel teologic, se elaborează şi se aprobă conform legii. Pentru învăţământul superior curriculumul se elaborează şi se aprobă potrivit legii".

            La această formulare s-a ajuns după ce Ministerul Învăţământului şi ştiinţei, prin acte normative, a introdus, începând cu anul şcolar 1990-1991, "educaţia religios-morală" ca obiect de studiu în învăţământul primar şi gimnazial cu statut opţional şi facultativ, o oră la două săptămâni, asigurându-se, totodată, şi posibilitatea predării pe criterii confesionale şi a aprecierii cu calificative (Ordinul Ministerului Învăţământului şi ştiinţei, nr. 15052/1990).

Constatându-se interesul manifestat de elevi şi părinţii lor pentru această disciplină, Ministerul Învăţământului şi ştiinţei, prin adresa nr. 9176/01.02.1991, a prevăzut predarea acestei discipline o oră pe săptămână.

Pentru anul şcolar 1992-1993 Ministerul Învăţământului şi ştiinţei a elaborat Precizările nr. 10447/07.09.1992 în spiritul actelor normative anterioare prin care se reglementau o serie de aspecte privind predarea educaţiei moral-religioase la clasele I-VIII, precum şi încadrarea, normarea şi salarizarea celor ce predau această disciplină.

Din anul 1993, Ministerul Învăţământului a fost de acord ca disciplina să se numească Religie (adresa nr. 10306/17.08.1993).

Prin Legea Învăţământului, nr. 84/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, anul VII, nr. 162 din 31 iulie 1995, se legiferează statutul Religiei ca disciplină şcolară, în sensul că în învăţământul primar predarea era obligatorie, la gimnaziu opţională, iar la liceu şi şcoli profesionale, facultativă, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, nr. 72 din 18 iulie 1995, se referea la includerea Religiei ca disciplină în planul de învăţământ, religia şi confesiunea urmând să fie alese sau nu.

Datorită unor ambiguităţi legate atât de prevederea legală, cât şi de hotărârea Curţii Constituţionale, Biserica Ortodoxă Română a solicitat modificarea articolului 9 din Lege, printr-o iniţiativă particulară sprijinită de peste 1 milion de semnături din partea credincioşilor. Aşa s-a ajuns la actualul conţinut al art. 9 din Legea Învăţământului privind învăţământul religios şi teologic, care are prevederi mai clare şi precise decât forma anterioară. Se menţionează că Religia este disciplina şcolară, parte a trunchiului comun, ceea ce înseamnă că se asigură tuturor elevilor din învăţământul preuniversitar posibilitatea de a frecventa orele de Religie şi de a parcurge întreg conţinutul acestei discipline, având libertatea, potrivit prevederilor constituţionale, şi de a nu frecventa aceste ore. Este de la sine înţeles că nu există nici o constrângere sau restricţie de ordin confesional.

În concordanţă cu măsurile de reformă ale învăţământului românesc, iniţiate de Ministerul Educaţiei Naţionale, Biserica Ortodoxă Română a procedat în consecinţă, atât în ceea ce priveşte învăţământul teologic ortodox, cât şi în ceea ce priveşte predarea Religiei în şcolile de stat.

Privitor la predarea Religiei în spiritul înnoirilor preconizate şi puse în aplicare în învăţământul preuniversitar, a existat şi există preocuparea ca ea să se alinieze cerinţelor, în special în ceea ce priveşte latura curriculară pentru această disciplină.

Pe această linie se înscriu măsurile de perfecţionare, îmbunătăţire şi aducere la zi a programei şcolare de Religie şi a manualelor de Religie care să fie în concordanţă cu aceasta şi să corespundă planului de învăţământ din învăţământul preuniversitar.

Având în vedere că predarea Religiei este prevăzută în toate clasele, pentru realizarea unei tratări şi viziuni unitare, s-a avut în vedere, în primul rând, programa şcolară. Astfel, în iunie 1999 a fost aprobată programa şcolară pentru clasele I-VIII, în iunie 2000 – pentru clasa a IX-a, iar în septembrie 2000 – pentru clasele X-XIII.

Definitivarea tuturor acestor programe s-a realizat în luna iulie 2000, în cadrul unei consfătuiri, la Iaşi, activitate complexă, coordonată de înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Cu acest prilej au fost revăzute toate programele încât ele să corespundă principiilor didactice şi cerinţelor metodice ce stau la baza întocmirii unei programe şcolare moderne.

Pentru programa de clasele I-IX s-a avut în vedere:

– prezentarea obiectivelor cadru care pun în evidenţă obiectul şi scopul disciplinei, în contextul procesului instructiv-educativ, în general, obiective ce vizează valenţele moral-religioase specifice Religiei;

– obiectivele de referinţă care să urmărească, în funcţie de vârsta elevilor, de conţinutul tematic şi de gradul de dificultate al temelor, fenomenele specifice prevăzute de programă;

– exemple de activităţi de învăţare, care să uşureze activitatea de predare de către profesor sau pe cea de alcătuire a unor manuale, precum şi activitatea de învăţare de către elev, în nota realizării unei clarităţi şi distincţii;

– precizarea conţinutului învăţării, structurat pe domenii tematice şi teme care să cuprindă toate aspectele vieţii şi trăirii religioase, de la cele doctrinare la cele morale, de la cel pastoral la cele sociale, de la cele spirituale, la cele culturale, urmărindu-se, din acest punct de vedere, o abordare cât mai corespunzătoare a fenomenelor actuale din viaţă şi societate;

– s-a făcut recomandarea ca în cadrul predării să fie avuţi în vedere termeni specifici, de specialitate şi de circulaţie mai restrânsă spre a fi explicaţi şi înţeleşi pentru formarea unor noţiuni corecte;

– pentru a satisface dorinţa de aprofundare a unor teme şi pentru dezvoltarea unor deprinderi de studiu individual, programa prevede şi recomandări pentru lectură suplimentară şi bibliografie specifică;

– ţinând seama şi de necesitatea cultivării sensibilităţii sufleteşti şi a emoţiilor artistico-religioase, programa recomandă şi alegerea unui repertoriu de cântece religioase şi audiţii muzicale adecvate.

Având în vedere şi vizând aceleaşi scopuri şi obiective, pentru clasele X-XII programa şcolară este prezentată într-o notă deosebită, determinată de conţinutul specific al disciplinei şi de puterea de înţelegere, mai mare, a elevilor.

În nota de prezentare a acestora se arată că Religia îşi propune formarea personalităţii, în concordanţă cu valorile creştine şi dezvoltarea de caractere moral-creştine în spiritul dreptei credinţe.

Conţinutul este structurat pe componente specifice, în conformitate cu normele proiectării curriculare şi are în vedere:

– competenţe generale ce vizează recunoaşterea, argumentarea, aplicarea şi integrarea învăţăturii de credinţă în contextul cultural şi social-actual;

– competenţe specifice ce constau în identificarea, utilizarea, folosirea şi compararea unor concepte religioase, în context interdisciplinar, interreligios sau intercultural;

– valori şi atitudini care presupun conştientizarea şi aplicarea, în viaţa de zi cu zi, a învăţăturii creştine, cu tot ceea ce înseamnă ea în formarea personalităţii umane, cu particularităţile specifice ce ne individualizează confesional şi cu larga deschidere pe care trebuie să o manifestăm în plan religios şi social.

Pe lângă întocmirea programelor care în forma menţionată au fost înaintate Ministerului Educaţiei Naţionale – pentru a fi aprobate spre a fi utilizate în anul şcolar 2001–2002, s-a iniţiat acţiunea de urgentare a elaborării şi tipăririi manualelor de Religie pentru toate clasele. Până în prezent s-au utilizat manuale pentru clasele I-V, întocmite după vechea programă. Aceste manuale nu mai concordă cu noua programă şi, ca atare, s-a trecut la acţiunea de elaborare a unora noi, în concordanţă cu noile programe şi recomandările acestora. S-a aprobat astfel, ca, pentru clasele I-VIII, manualele să fie elaborate de colective de profesori de Religie din Arhiepiscopia Iaşilor, iar pentru clasele IX-X şi XI-XII de colective de profesori din Arhiepiscopia Alba Iulia şi respectiv, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

În acelaşi timp, toate cadrele didactice cu experienţă care predau Religia pot prezenta, în situaţia că se angajează la o asemenea muncă şi manuale proprii, urmând ca şi acestea să fie supuse aprobării, cu toate celelalte, Comisiei de Învăţământ a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Având în vedere că până la începerea anului şcolar 2001-2002 se preconizează ca manualele să fie elaborate şi editate, există speranţa ca începând cu viitorul an şcolar, predarea Religiei să se desfăşoare în condiţii corespunzătoare unui învăţământ modern şi în spiritul măsurilor înnoitoare prevăzute de reforma curriculară.

Privitor la învăţământul teologic ortodox, este de remarcat dezvoltarea sa, am putea spune fără precedent, ca urmare a unei cerinţe acute din partea celor care manifestă vocaţie pentru activitatea sacerdotală şi pastoral-misionară dar şi din partea celor care vor să-şi lărgească orizontul cultural-spiritual.

Venindu-se în întâmpinarea unor asemenea doleanţe şi comandamente, prin Protocolul încheiat între Ministerul Învăţământului şi ştiinţei (9870/30.05.1991) şi Patriarhia Română (124/31-05.1991), învăţământul teologic superior a fost inclus în cadrul Universităţilor de stat, iar Convenţia încheiată între Universitatea din Bucureşti şi Institutul Teologic de Grad Universitar Bucureşti, din 20 septembrie 1991, face unele precizări tehnice privind această înţelegere. Ca urmare a acestor reglementări şi a prevederilor Legii Învăţământului, nr. 84/1995, învăţământul teologic ortodox universitar s-a dezvoltat şi diversificat an de an, ajungându-se ca de la două Institute Teologice Universitare – cu o singură specializare, existentă în anul 1990, să funcţioneze acum 15 Facultăţi de Teologie Ortodoxă cu mai multe specializări, în funcţie de opţiuni şi oportunităţi (Teologie Pastorală, Teologie Litere, Teologie Limbi clasice, Teologie Asistenţă Socială, Teologie Pictură Religioasă, Teologie Patrimoniu Cultural, Teologie Istorie şi Comunicare şi Slujire prin Limbaj Mimico-Gestual).

Învăţământul Teologic Ortodox Universitar, ca şi învăţământul universitar de stat, organizează şi cursuri de studii aprofundate şi doctorat. Tot la nivel de studii universitare există un intens schimb de bursieri cu Bisericile şi centrele teologice din străinătate, mulţi tineri români urmând cursuri de doctorat peste hotare şi, de asemenea, mulţi străini studiind în centrele noastre teologice universitare.

S-a reglementat, de asemenea, şi situaţia învăţământului teologic preuniversitar, prin includerea sa în reţeaua instituţiilor de învăţământ de stat, prin Protocolul încheiat cu Ministerul Învăţământului (nr. 9484/16.03.1993), învăţământul teologic ortodox preuniversitar fiind reprezentat de Seminariile Teologice – al căror număr a crescut de la 6 la 37, şcolile de Cântăreţi Bisericeşti – care şi ele sunt în număr de 19 şi şcolile Teologico-Sanitare – în număr de 9.

Prin Precizările Ministerului Învăţământului (nr. 27121 din 04.03.1996)* s-au reglementat şi unele aspecte privind organizarea şi desfăşurarea activităţii din învăţământul teologic preuniversitar de stat, conform Legii Învăţământului.

Toate şcolile teologice de nivel universitar sau preuniversitar s-au integrat armonios în învăţământul de stat, iar prezenţa lor în acest context se manifestă prin participarea cu specificitatea lor, la toate activităţile caracteristice învăţământului.

Predarea Religiei în şcoală, diversificarea şi extinderea învăţământului teologic evidenţiază disponibilitatea şi afinitatea societăţii româneşti pentru valorile moral-religioase şi pentru restituirea acestora celor care, decenii de-a rândul, au fost lipsiţi de posibilitatea unei instruiri şi educaţii în spiritul creştin şi posibilitatea fiecărui credincios de a-şi contura şi defini propria identitate religioasă.

Această situaţie corespunde procentului de 98% din populaţia României care s-a declarat creştină şi faptului că Biserica, în raport cu celelalte instituţii ale statului, se bucură de cea mai mare credibilitate, situându-se pe primul loc cu un procent de 89%.

Acest segment de învăţătură prin care Biserica este prezentă în societate, se legitimează şi îşi justifică oportunitatea, pe lângă toate cele de mai sus, şi pe considerentul că, prin învăţământul teologic, se manifestă vocaţie pastoral-misionară şi interes social faţă de educaţia ce se face în şcoala teologică, iar dorinţa tineretului şcolar de a frecventa ora de Religie, este dovada aplecării lui sufleteşti spre această disciplină care, sperăm, prin formarea unei noi orientări, să contribuie şi la redresarea morală a societăţii româneşti*.

* În continuare sunt prezentate documentele de referinţă cuprinse în prezentul material, Protocolul 9870/1991, Convenţia din 20 septembrie 1991, Protocolul 9484/1993, Precizările 27121 şi "Situaţia din învăţământul teologic şi religios, în cifre şi date, în anul 2005".

P R O T O C O L

încheiat între Ministerul Învăţământului şi ştiinţei,

Secretariatul de Stat pentru Culte şi Patriarhia Română

privind includerea învăţământului teologic superior

în cadrul Universităţilor de Stat

1. În vederea unei contribuţii sporite a Bisericii la promovarea spiritualităţii, culturii şi vieţii sociale româneşti se asigură posibilitatea integrării instituţiilor de învăţământ teologic superior în cadrul Universităţilor de Stat, pe baza acordurilor directe între aceste instituţii.

În acest sens, conform, comunicatului comun al Ministerului Învăţământului şi ştiinţei şi al Secretariatului de Stat pentru Culte nr. 9176/1 februarie 1991, începând cu anul universitar 1991/1992, se înfiinţează facultăţi de teologie cu profil pedagogic complex, cuprinzând următoarele trei specializări: Teologie propriu-zisă; Teologie şi Litere; Teologie şi Asistenţă socială.

2. Institutele teologice de grad universitar deja existente din Bucureşti, Sibiu şi Iaşi devin facultăţi de teologie în cadrul Universităţilor de Stat din oraşele respective, începând cu anul universitar 1991/1992.

Totodată, se înfiinţează noi facultăţi de teologie de acest gen în cadrul Universităţilor de stat din Oradea, Arad şi Piteşti.

Se va studia posibilitatea înfiinţării de facultăţi teologice în anul universitar 1992/1993 şi la Universităţile din Cluj Napoca şi Craiova.

3. Admiterea în aceste facultăţi şi durata studiilor vor respecta reglementările din învăţământul superior de stat, cu păstrarea specificului bisericesc.

4. Cifra de şcolarizare pentru anul I specialitatea Teologie propriu-zisă va fi stabilită anual de către Patriarhia Română cifra de şcolarizare pentru dubla specializare va fi stabilită de comun acord de către Patriarhia Română şi instituţia de învăţământ superior.

5. Numirea şi menţinerea cadrelor didactice pentru disciplinele teologice se vor face de către Patriarhia Română, cu acordul fiecărei Universităţi în care s-a integrat facultăţile teologice, iar pentru disciplinele neteologice se vor face de către respectivele Universităţi, cu acordul Patriarhiei Române.

6. Salarizarea cadrelor didactice şi a personalului administrativ-gospodăresc, acordarea de burse studenţilor, cheltuielile de regie, asigurarea spaţiilor pentru procesul de învăţământ, pentru catine şi cămine, precum şi a materialului didactic se vor face potrivit reglementărilor din învăţământul de stat, în limitele aprobate prin bugetul anual al Ministerului Învăţământului şi ştiinţei.

7. Biserica îşi va păstra dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile care vor fi destinate procesului de învăţământ, administraţia urmând a se integra în Universităţile de stat respective.

8. În virtutea principiului autonomiei universitare, facultăţile de teologie îşi vor întocmi propriul lor regulament, în conformitate cu Statutul Bisericii Ortodoxe Române, ţinându-se seama şi de regulamentul fiecărei universităţi de stat.

9. Planurile de învăţământ pentru specializare dublă se stabilesc de comun acord de către Patriarhia Română şi Universităţile în care s-au integrat facultăţile de teologie.

10. Pentru specializarea Teologie propriu-zisă se vor păstra disciplinele prevăzute în actualul plan de învăţământ, organizate pe catedre sau grupe de discipline, similar învăţământului de stat, cu profesori, conferenţiari, lectori, asistenţi şi preparatori.

11. Structura anului universitar va fi în conformitate cu prevederile legale ale Ministerului Învăţământului şi ştiinţei.

Participarea studenţilor teologi la programul liturgic fixat de Biserică pentru facultăţile de teologie rămâne o componentă indispensabilă a programului de formare teologică şi, deci, obligatorie.

12. Licenţiaţii în teologie cu dublă specializare, care vor dori să intre în cler, vor susţine examene de diferenţă la disciplinele teologice care se află în plus în programul de învăţământ pentru specializare în Teologie propriu-zisă.

13. Diplomele de licenţă vor fi acordate sub autoritatea comună a Patriarhiei Române şi a Ministerului Învăţământului şi ştiinţei.

14. Pregătirea şi obţinerea titlului de doctor în Teologie se vor face după normele Ministerului Învăţământului şi ştiinţei, dar cu respectarea specificului Bisericii.

15. Recunoaşterea sau/şi echivalarea diplomelor de licenţă şi doctorat în Teologie, obţinute în străinătate se va face potrivit normelor din legislaţia de stat, de către Comisia Superioară de Atestare, care va avea în componenţă o subcomisie pentru specializările teologice.

16. Condiţiile consemnate în prezentul protocol sunt valabile şi pentru alte instituţii de învăţământ superior teologic ale Patriarhiei Române care vor dori să intre şi să funcţioneze ca facultăţi de teologie în Universităţile de stat.

MINISTRU,                           PATRIARH,               SECRETAR DE STAT,

Gheorghe Ştefan                      Teoctist Arăpaşu          Gheorghe Vlăduţescu

C O N V E NŢ I E

încheiată între Universitatea Bucureşti

şi Institutul Teologic Universitar din Bucureşti

20 septembrie 1991

În temeiul Protocolului încheiat între Ministerul Învăţământului şi ştiinţei, Secretariatul de Stat pentru Culte şi Patriarhia Română din data de 30-31 mai 1991 se încheie prezenta convenţie.

– Începând cu anul universitar 1991/1992 Institutul teologic universitar din Bucureşti devine Facultatea de Teologie în cadrul Universităţii Bucureşti, cu următoarele secţii: Teologie propriu-zisă; Teologie-Litere şi Teologie-Asistenţă socială.

– Facultatea va fi condusă de către un Decan, ajutat de un Prodecan.

– Facultatea de Teologie va fi trecută integral la bugetul Universităţii de la data de 01 octombrie 1991.

– Având în vedere faptul că Protocolul sus-menţionat reglementează atât problema intrării facultăţilor de teologie în cadrul Universităţilor de stat precum şi raporturile dintre Universităţi şi aceste Facultăţi, textul Protocolului constituie baza raporturilor dintre Facultatea de teologie din Bucureşti şi Universitatea Bucureşti, text care se anexează prezentei convenţii.

În plus faţă de textul Protocolului prezenta Convenţie mai cuprinde şi următoarele:

– Facultatea de Teologie urmează principiul neutralităţii politice afirmat de Sfântul Sinod în hotărârea sa din 3-4 ianuarie 1990 pe baza Sfintelor canoane şi legiuirilor Bisericeşti. În acest sens Facultatea ca instituţie de învăţământ teologic se va abţine de la atitudini politice, partizane sau partinice, manifestarea de atitudini politice partinice a cadrelor didactice şi/sau a studenţilor în calitatea lor de cetăţeni individuali nu poate angaja autoritatea şi responsabilitatea Facultăţii de Teologie şi nu poate utiliza programul şi localul acesteia.

Din partea Universităţii din Bucureşti   

RECTOR,

Prof. Dr. Doc. Nicolae Cristescu

Din partea Institutului Reologic Universitar Bucureşti

DECAN,

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

P R O T O C O L